Transplantul de la donatorul aflat în "moarte cerebrală" (MC) reprezintă un alt subiect „arzător” al bioeticii transplantului de țesuturi și organe de la donatorul decedat. Dacă până în anii 1960 criteriile morții priveau activitatea cardiacă și respiratorie, ulterior lucrurile s-au schimbat, apărând un nou set de criterii, care privesc activitatea creierului, în calitatea sa de organ de integrare superioară a funcțiilor organismului. A apărut, astfel, și o nouă categorie de donatori, donatorii aflați în așa-zisa "moarte cerebrală". Uneori aceste situații apar și în mass media.

ActiveNews a urmărit și grupat exemple și studii pe această temă aici: https://activenews.ro/subiecte/Moarte-cerebrala-5776

Dilemele legate de această temă provin din instabilitatea definiției și criteriilor medicale și legale ale morții.

Criteriile de stabilire a morții cerebrale sunt neuniforme, existând mai multe concepții asupra a ce înseamnă MC și un grad semnificativ de confuzie în rândurile personalului medical, apropo de acest subiect. Conform legislației autohtone (Legea 65/2006), diagnosticul morții cerebrale se stabilește pe baza a 3 examene fizice, care se repetă la un interval de 6 ore, în cazul adulților și copiilor cu vârsta de peste 7 ani. La nou-născutul cu vârsta mai mică de 7 zile nu se declară moartea cerebrală.

„În acest context, s-a ridicat întrebarea dacă pacienții diagnosticați cu moarte cerebrală sunt realmente morți, ergo dacă nu cumva prelevarea organelor este acțiunea care îi ucide, de fapt. Dar, dacă moartea este opusul vieții, despre viață, din perspectivă științifică se poate spune cel mult că este un fenomen nedefinit formal, recognoscibil după manifestări. Așadar, sunt moarte acele organisme care nu mai prezintă manifestări ale vieții. Dar pacienții diagnosticați cu MC, au ei manifestări ale vieții? ”, întreabă biologul Oana Iftime, aducând ca argumente, totodată, o serie de demonstrații practice:

- pacienții aflați în MC exercită funcții fiziologice (cardiacă, respiratorie, renală);

- organismul lor reacționează adaptativ la schimbările din mediul intern;

- desfășoară metabolism bazal care permite menținerea temperaturii corpului peste pragul de hipotermie;

- AU FOST OBSERVAȚI TRANSPIRÂND ȘI PLÂNGÂND

„O capacitate cel puțin curioasă, improprie pentru un organism decedat este cea de a da naștere, existența mamelor aflate în MC reprezentând o serioasă contestație la ideea că persoanele cu acest

diagnostic ar fi realmente moarte. (...) Din păcate, la noi cei care au absolvit medicina sunt atât de amprentați cu ideea că oamenii aflați în MC sunt morți, încât în momentul în care am povestit la un curs de formare post-universitară, faptul că femei în MC au dus sarcina la o maturitate suficientă a fătului încât să poată produce naștere prin cezariană și copilul să supraviețuiască, au zis că se face asta fiindcă mama e cel mai bun incubator pentru copil, deci din punctul lor de vedere, faptul că un organism poate să nutrească un fetus și să crească sarcina și aceasta să se dezvolte normal, nu era un indiciu clar că femeia respectivă este vie, nu însemna decât că e probabil vreun fel mașinărie care e menținută artificial și nu se stie cum, acest organism <<mort>>, după definițiile actuale care circulă în medicină, naște un copil.”

Chiar și după aflarea tuturor acestor informații, vor exista voci care să susțină că alte persoane ar trebui salvate dacă cei aflați în moarte cerebrală oricum vor muri.

Într-adevăr, a salva o viață este minunat, dar cadrul care duce la înfăptuire acest lucru necesită un maximum de transparență și  de corectitudine etică. (AFLĂ ce este CONSIMȚĂMÂNTUL PREZUMAT și de ce este considerat LIPSIT DE ETICĂ de către oamenii de știință)

Pe scurt, oamenii au dreptul să știe că vor fi omorâți, scoțându-li-se, unul câte unul, organele vitale și nu invers, adică recoltarea respectivă se va face înaintea morții și nu după, cum sunt făcuți să creadă majoritatea oamenilor care nu cunosc problema în profunzimea ei și cărora nu li se prezintă decât argumentele care ar favoriza un răspuns afirmativ, precum faptul că ar putea salva pe altcineva.

Un alt aspect interesant al acestei problem este acela că atât birourile de avocatură, cât și firmele de îmbălsămare, nu încep absolut nicio operațiune până când persoana în cauză este moartă. Nu este cazul „morții” cerebrale. Aceasta este impropriu numită moarte. Acei oameni sunt cât se poate de vii, însă din motive utilitariste, se preferă să fie „folosiți”, chiar exploatați, am putea spune, la maximum.

Dintre motivele utlitariste face parte și numărul redus de paturi din spitale și eforturile materiale considerate "inutile" (Vedeți Cazul Spitalul Pantelimon), de a-l susține pe respectivul pacient în viață, cât îi este dat. Din păcate, acest gen de motive nu sunt, de multe ori, expuse familiilor care urmează a semna  acordul pentru ca membrului aflat în MC să îi fie recoltate organele pentru transplant. Lor li se spune doar că au ocazia de a face o faptă bună, de a salva pe altcineva. Orbiți de acest mod „ambalat” frumos, de a expune situația, mulți membri ai acestor familii habar nu au că le semnează, celor dragi, sentința la o moarte deloc "naturală".