Nu cred că există meserie scutită de mărunte nonsensuri. Nu văd de ce profesorii ar face excepţie. Rapoarte, tabele, situaţii, autoevaluări – reconfortant noian de hârtii care se străduieşte să reconstituie o activitate inefabilă, cum altfel decât la scara 1 :1 ? Circulă o vorbă printre connaisseurs : scoate un biblioraft cu 500 de pagini şi cucereşti orice inspecţie. Iar 500 de pagini sunt o nimica toată pentru colecţionarii de hârtii...

Pe fondul acesta de hai-să-ne-facem-că-lucrăm, de ceva luni încoace, şcoala românească « monitorizează » absenteismul. Mai ciobăneşte spus, numără absenţele, care motivate, care ne, care la română, care la prostologie. Şi ies 20, sau 41, sau 88. Lună de lună, semestru de semestru, an de an. Se fac apoi topuri în care liceele se întrec în absenţe nemotivate. Ale voastre sunt absenţele astea ? Alea motivate, da. Şi alea nemotivate ? Şi alea nemotivate. După care, nimic. Nicio concluzie, nicio idee. Cum să mai ai acces la sinteză când tot ceea ce ţi se cere, şi tot ceea ce poţi face fără teama de-a greşi, este să numeri de câte ori şi la ce materie au tras alumnii la fit.

Pe mine personal nu ma preocupă absenteismul, ci prezenteismul elevului român. Chiar aşa, de ce vine adolescentul într-un loc care a pierdut în câţiva ani toate bătăliile : şi cu televiziunea, şi cu barul, şi cu noile tehnologii ale pseudo-informaţiei ? Părinţii noştri găseau în carte un refugiu în faţa ternei vieţi rurale, au intrat în legendă lecturile lor printre vaci, pe imaş, sau cocoţaţi pe sobă, în serile de iarnă. Cum de mai vin la şcoală copii care mărturisesc senin că nu citesc mai mult de 10 pagini pe zi, dacă le mai citesc şi pe alea. Ce sunt studiile superioare (mai ales etapele post-licenţă), dacă nu refugiul descumpănit al celui care se vede pus în situaţia de a se confrunta cu o piaţă a muncii famelică ?

Şi dacă, până la urmă, învăţământul de masă, aşa cum a fost conceput el în zorii industrializării, este în acest moment un corp fără suflet, un simplu mecanism social care fixează sufletul adolescenţilor, fie şi pentru câteva ceasuri, într-un anumit spaţiu considerat sigur ? În treacăt fie spus, pentru cine ? Şi dacă cea mai sănătoasă reacţie la un sistem care-i condamnă pe oameni să trăiască în cutii, să se plimbe dintr-o cutie în alta prin intermediul unor casete metalice pe roţi, este pur şi simplu hoinăritul pe străzi, în căutarea unui orizont inaccesibil ? De aceea, zic, pe mine mă îngrijorează pasivitatea tembelă cu care un tânăr vine într-un loc de la care nu aşteaptă nimic şi pe care, în fond, îl dispreţuieşte. Nu puzderia absenţelor, ci dimensiunea înfiorătoare a prezenteismului mă îngrozeşte.

Aşa că propun, în răspăr cu energumenii de la minister, să numărăm prezenţele. Pe toate. La fiecare obiect. Să numărăm zilele, orele, minutele şi secundele pe care generaţia de azi le petrece în şcoala românească. În mod firesc şi fără vreun efort anume, vom obţine răspunsurile la întrebările de mai sus după ce vom atinge primul milion şi ceva, cu condiţia, fireşte, să nu ne înşelăm la numărătoare. Ar fi dramatic.