România are, potrivit statisticilor, cea mai mare rată a imigrației dintre toate țările non-africane, mai mare și decât cea a Siriei, pe perioada războiului. De acest fenoment îngrijorător nu a scăpat nici satul românesc, care, după 1990, a fost supus unui adevărat „exod rural”, așa cu îl numește profesorul Avram Fițiu într-un articol intitulat „Portretul țăranului emigrant la întoarcerea acasă din pribegie”, publicat pe portalul romanianoastra.info.

Astfel, el identifică există două categorii de tineri țărani care emigrează, țărani care pleacă total, singuri sau cu familia și țărani care pleacă sezonier (3-6 luni pe an). Aceștia din urmă, deși își propun să plece pentru 3, maxim 5 ani, se văd nevoiți să prelungească la 10-15 ani plecarea.

Dar cum arată țăranul român la întoarcerea în țară, după ani de zile de petrecut în pribegie? Cu ce traume se confruntă acesta?

Abrutizarea intelectuală. Viața trăită de mulți români în străinătate își pune serios amprenta asupra traiectoriei viitoare la revenirea în țară. În fermele agricole din Spania sau Italia acestor imigranți li se impune să muncească și nu să gândească, ceea ce duce la o robotizare a modului de reacție al individului. Mulți indivizi capabili de inițiativă când pleacă în străinătate, devin, la revenirea în țară,  legume antreprenoriale, secați de orice idee. La întoarcerea în țară, mare parte dintre emigranți nu mai reușesc să se adapteze noilor realități socio-economice și, după o perioadă scurtă, au tendința de a se reîntoarce în străinătate, în căutarea unei stabilități emoționale și socio-economice. O altă categorie de inadaptați sociali, la revenirea în țară, trec la o fază pasivă a emigrației, care constă în acceptarea unei alocații de șomaj pentru care fac o navetă trimestrială în țara adoptivă, pentru vizarea carnetului de șomer”, scrie Avram Fițiu.

Mai este, de asemenea, „frica de necunoscut”. „Frica de necunoscut este predominantă la acești foști emigranți, marcată de tratamentul abrutizant la care au fost supuși în străinătate. Trecerea de la un mediu micro-social relativ stabil din ferma spaniolă, la instabilitatea socio-economică din satul românesc perturbă complet traiectoria fostului emigrant. În loc să perceapă această instabilitate ca pe o oportunitate socio-economică, acesta o percepe ca pe un blocaj insurmontabil”.

Apoi, egoismul. „O altă urmă care marchează comportamentul foștilor emigranți este exacerbarea comportamentului egoist. Concurența pentru locurile de muncă din străinătate, insecuritatea locului de muncă (componente structurale ale sistemului capitalist) duc de regulă, la întoarcerea în țară, la un comportament egoist față de semeni”.

Urmează trufia sau fala. „O vizită rapidă într-o localitate rurală furnizoare de emigranți ne scoate ușor în evidență motivațiile plecării acestora peste hotare. Casa, ca motivație principală a plecării în străinătate, este impunătoare în multe sate din Sălaj, Satu Mare, Bistrița sau Maramureș, ca să luam doar câteva județe ca exemplu. Casele construite de emigranți în satele din care au plecat și, din ce în ce mai mult, în orașele din județul de baștină, devin adevărate palate cu 8-10 camere reci mare parte din an (Certeze, Huta Certeze (SM) Coșbuc, Feldru, Nepos, Rebrișoara (BN), Bârsana, Ocna Șugatag (MM) etc.). Stilistic exprimându-ne, șantajul și etajul din perioada interbelică a devenit la Certeze anul și etajul, ideal al multora dintre tinerii din satul românesc”.

Enclavizarea socială. „Reîntoarcerea în satul românesc duce pentru mare parte din emigranți la construcția unei noi identități. Anii petrecuți departe de sat au dus la ruperea legăturilor sociale cu mediul de plecare. Fostul emigrant își construiește o lume formată din foști emigranți care sunt mai apropiați ca gândire de el, în comparație cu băștinașii. Neacceptarea de către băștinași a gândirii și comportamentului celor plecați îi face pe mulți dintre aceștia să-și construiască un mediu închis, format din mici enclave de foști emigranți. Cum vârsta la care se întorc în comunitate este de regulă peste 40 de ani, acești șomeri de lux își construiesc o viață de izolare socială față de restul comunității locale”.

Este dureros, dar se ajunge „de la comportament de slugă, la viață de slugă”. „Munca efectuată în țări străine, la patroni, a format în timp un comportament ascultător al emigrantului român, ceea ce elimină aproape orice șansă de evoluție ca antreprenor la întoarcerea acasă. Tehnica de spălare a creierului, la care i-au supus patronii străini, a fost extrem de eficientă și se vede ușor rezultatul la revenirea acestora în țară. În timpul șederii în străinătate, mulți dintre emigranți și-au adus, în concedii, în vizită, patronii să le viziteze mediul de baștină. Aceștia, având un spirit antreprenorial acut, au început să le cumpere pământurile și să-i angajeze chiar la ei în sat. Această viață dublă de slugă este o altă rezultantă a unei gândiri de slugă, imprimată abil de către patronul străin, și pictează o altă fațetă a dramei emigranților”.

Intervine „Rușinea de a efectua munci penibile”. „Dacă, în străinătate, imigrantul român a efectuat munci penibile, la întoarcerea printre ai săi, acesta, de regulă, refuză astfel de munci, de rușinea celor cunoscuți. Dacă, în străinătate, a îndurat umilințe uneori sub demnitatea umană, la întoarcerea acasă, fostul emigrant nu mai poate să accepte tratamente similare sau apropiate din partea semenilor lui, ceea ce duce uneori la conflicte violente cu noii săi angajatori”.

Și, într-un final, „pierderea identității naționale sau rușinea de a te declara român”. „A fi român printre străini este o sarcină dificilă de dus pentru mulți tineri emigranți români, și, de aceea, mulți dintre aceștia refuză să-și recunoască apartenența la neamul lor. Cauzele acestui comportament sunt de multe ori idependente de ei și sunt legate de faptele reprobabile ale multora dintre compatrioții noștri români sau romi. La întoarcerea acasă, mulți au dificultăți de acceptare a apartenenței la patria mamă și au uneori un comportament social apatrid, renegându-și identitatea națională. Această dublă dramă trăită de emigranți (drama străinătății și drama reîntoarcerii acasă) a perturbat mintea multor tineri și le periclitează reintegrarea socio-economică în mediul lor identitar”.

Întreg articolul îl puteți citi AICI.

CV Avram Fițiu

1997 – conferențiar universitar la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară Cluj.

1997 – ciclu de Studii Specializate-DESS în Geniu Sanitar la Facultatea de Stiințe Agronomice din Gembloux, Belgia

2000 – doctorat, cu teza „Utilizarea în agricultură, a compostului provenit din fermentarea aerobă a deșeurilor menajere"

2005 – a primit Premiul ASAS pentru cartea „Bazele Agriculturii Ecologice".

2007 – director de cabinet al ministrului Agriculturii Dacian Cioloș

Este un susținător al agriculturii ecologice. Susține două cursuri, „Ecologie și Protecția Mediului" și „Monitorizarea fenomenelor de risc".