ascultă articolul

În faţa ameninţării tot mai evidente cu flagelul războiului, e cazul să ne întrebăm: este oare războiul un lucru rău în sine? Sau el devine rău, respectiv bun, în funcţie de circumstanţele în care se desfăşoară? Poate fi el evitat, şi, dacă da, în ce condiţii şi cu ce costuri?

[P] FATA NEVAZUTA A HOMOSEXUALITATII - comanda online

În 1821, Joseph de Maistre, celebrul teoretician reacţionar francez, medita asupra caracterului divin al războiului. Poate că nu întâmplător acest gânditor care se opunea metafizic Revoluţiei Franceze scria în Rusia (în Sankt-Petersburg) un soi de apologie stranie a războiului văzut ca instrument final al distrugerii omului de către om, încununare totală a legii universale a distrugerii speciilor unele de către altele. Observaţia aparent crudă după care legea universală a vieţii este dominată de o ciudată nevoie de violenţă şi distrugere reciprocă a tuturor speciilor vii este completată de ideea că războiul devine o încununare a caracterului „regal” al omului faţă de celelalte specii.

Rege al naturii care cunoaşte în chiar substratul ei sâmburele extincţiei violente universale, omul este încoronat finalmente chiar în actul războinic, prin chiar faptul de a participa la acest ritual infinit, nesfârşit şi inexorabil care este actul sacrificial, omorul, suprimarea vieţii. Orice ar face omul, spune de Maistre, o face distrugând. Când se hrăneşte, el omoară, când se îmbracă, omoară, când atacă sau când se apără de asemenea omoară. Omoară pentru a se instrui, omoară pentru a se amuza, omoară pentru a omorî.

Suntem noi, europenii de la această dată, martori ai unei noi alunecări inevitabile spre omorul universal, implacabil? În ciuda tuturor forţelor aşa-zis pacificatoare, în ciuda eforturilor aşa-zis diplomatice, în ciuda spaimelor fireşti şi a instinctului vieţii renăscut, pare că instinctul morţii este şi de data aceasta mai puternic şi că va învinge. Contemporanii noştri au găsit deja calea spre moarte, au găsit ideile care să justifice ritualul funebru, au găsit vinovaţii, în ultimele săptămâni se pare că au găsit şi instrumentele concrete ale viitorului măcel.

Totul este doar o chestiune de declanşare exterioară a conflictului, pentru că, în ciuda pretinsului caracter „iraţional” al său, actualul război este deja pornit şi toţi ştim asta. Încă odată, în istorie, se joacă drama firească a raportului dialectic dintre esenţă şi aparenţă, dintre ceea ce se dezvăluie ca faptă exterioară şi ceea ce este deja constitutiv viitorului faptic, în plan potenţial.
Joseph de Maistre nu este, de fapt, un apologet al războiului sau, mai corect spus, un ideolog al acestuia. Ideologii actuali ai războiului sunt la vedere, ei nu trebuie căutaţi prea mult pe scena lumii. Există, în faţa lor, mai timizi, şi ideologii păcii. Dar, odată declanşat conflictul final, aceştia nu vor mai avea niciun cuvânt de spus, în condiţiile în care chiar şi acum cuvântul lor nu se aude decât foarte vag.
Dar să vedem, pe scurt, ce imagine construieşte de Maistre despre război şi cum poate fi aceasta adaptată condiţiilor exterioare ale lumii noastre:

„Războiul este divin prin consecinţele sale de ordin supranatural, atât generale cât şi particulare, consecinţe puţin cunoscute pentru că sunt puţin căutate, dar care nu sunt mai puţin incontestabile. (...)
Războiul este divin în gloria misterioasă care-l înconjoară şi în atracţia nu mai puţin inexplicabilă care ne poartă spre el. (...)
Războiul este divin în protecţia acordată marilor comandanţi, chiar celor mai aventuroşi, care sunt rareori atinşi în lupte, şi anume doar atunci când renumele lor nu mai poate creşte iar misiunea lor este îndeplinită. (...)
Războiul este divin prin modul în care este declarat. (...) La momentul anume adus de oameni şi prescris de justiţie, Dumnezeu se arată pentru a judeca nedreptatea pe care oamenii au comis-o împotriva Sa. (...)
Războiul este divin în rezultatele sale ce scapă în mod absolut speculaţiilor raţiunii umane (...)” (Les Soirées de Saint-Pétersbourg, 1821).

Aşadar, despre războiul care va fi nu ştim altceva decât că va fi. Nu ştim care vor fi consecinţele sale, nu ştim când va fi precis declanşat, nu ştim cine va pierde şi cine va câştiga. Nu ştim, mai ales, cine vor fi actorii majori ai lui, cei care vor avea misiunea de a duce la bun sfârşit această tragică dar inevitabilă corvoadă.

Dacă lucrurile stau aşa în tulburătoarea perspectivă metafizică a istoriei, dacă teologia istoriei ne spune că de Maistre are dreptate, atunci e cazul să fim extrem de reţinuţi atunci când ne alegem tabăra în viitorul război. Şi pentru că teologia istorică nu e fără răspuns ci doar îndeamnă la o cumpănire de alt fel a lucrurilor decât cea îndeobşte căutată (de tip raţional şi speculativ, calculator şi eficient), e cazul să căutăm în viitorul conflict tabăra adevărului şi tabăra celor care nu-l nedreptăţesc pe Dumnezeu.

În fine, pentru a ne hrăni încă din iluzia păcii exterioare, ar trebui să ştim, acum, când ştim ce este războiul (şi ce înseamnă permanenţa lui absolută), şi ce este pacea metafizică şi ce înseamnă, la rândul ei, veşnicia păcii. Definiţia cea mai bună a păcii şi a celor care o asigură, a „căpitanilor” păcii (pentru a crea o expresie în oglindă cu „căpitanii” războiului de care vorbeşte de Maistre) este dată, după părerea noastră, de Julius Evola. Vorbind despre atributele suveranităţii conducătorilor tradiţionali, a regalităţii tradiţionale, Evola scrie:

„După ’glorie’, centralism (’polaritate’) şi stabilitate, pacea este unul dintre atributele de bază ale regalităţii, care atribut s-a păstrat până în timpuri relativ noi: Dante avea să vorbească despre imperator pacificus, titlu dobândit de Carol cel Mare. Fireşte că aici nu este vorba despre pacea profană şi exterioară care se referă la orânduirea politică – pace care ar putea avea în acest caz cel mult sensul de ceva reflectat – ci despre o pace interioară, pozitivă, nedisociată de elementul ’triumfal’ de care s-a vorbit, o pace care să nu exprime o încetare a unei activităţi ci mai curând o desăvârşire a acesteia, o activitate pură, întreagă şi concentrată în ea însăşi. Este vorba aici despre acel gen de pace, de linişte care este dovada convingătoare a supranaturalului.” (Revoltă împotriva lumii moderne, 1934).

Aducând laolaltă cele două viziuni clasice, putem spune că, în interiorul războiului exterior însuşi este posibilă o pace „triumfătoare”, în sensul unei permanente şi obstinate lupte pentru aducerea sau readucerea lumii la starea de „convingătoare” martoră a supranaturalului. Din acest punct de vedere, de va fi şi un război exterior, el nu va fi altceva decât lupta mai grăbită şi mai dramatică aparent a aducerii normalităţii într-o lume pervertită prea mult.