ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Comunitatea Românilor din Serbia își continuă demersurile către agenția în domeniu de la Novi Sad, în vederea retrocedării proprietăților bunurilor colective ale românilor din această țară. Comunitatea românească din Banat a deţinut, până în anul 1946, numeroase terenuri şi clădiri.

[P] O istorie sincera a poporului român  - comanda online

Comunitatea Românilor din Serbia a depus în termen legal cererea de retrocedare a bunurilor colective a românilor din Serbia, Agenţia pentru Retrocedări fiind organismul compentent în soluţionarea cererii de retrocedare, transmite site-ul comunitatea-romanilor.org.rs, preluat de Romanian Global News.

Legislaţia din Serbia privind retrocedările în cazul persoanelor juridice este una foarte restrictivă, iar această problemă a fost ridicată şi argumentată de Stevan Mihailov, pe atunci preşedintele CRS, la întâlnirea bilaterală de la Lacul Borului, ţinută pe data de 17 iulie 2014, unde au participat Prim ministru României şi Serbiei, Victor Ponta şi Aleksandar Vučić.

Principala problemă cu care se confruntă comunitatea românească în demersurile de revendicare este imposibilitatea dovedirii calităţii de succesor în drepturi legal al asociaţiilor care au deţinut acele proprietăţi. În perioada comunistă, organizaţiile româneşti au fost dizolvate, iar averea lor naţionalizată.

De departe, cea mai importantă proprietate, considerată un adevărat simbol al comunităţii româneşti, este clădirea „Luceafărul", din Vârşeţ, clasată ca monument istoric, imobilul fiind situat în zona zero a oraşului.

Proprietatea a avut un trecut zbuciumat. Clădirea „Luceafărul", trecută în cărţile funciare cu numărul 7166, a fost construită de românii din Banat în perioada austro-ungară. Imobilul a aparţinut comunităţii româneşti din anul 1894 până după Al Doilea Război Mondial. În 1947, prin Hotărârea Tribunalului Popular al plasei Vârşeţ, imobilul a fost naţionalizat şi trecut în posesia statului – Republica Populară Federativă Iugoslavia.

Clădirea a fost ridicată pentru a adăposti Banca „Luceafărul", fondată de românii mai înstăriţi din Banat, cei mai mulţi fiind preoţi. Scopul înfiinţării acestei bănci a fost de sprijinire a comunităţii româneşti, mulţi ţărani beneficiind de credite cu dobândă mică.

În perioada interbelică, clădirea a adăpostit şi liceul românesc, cu cele două internate ale sale – de băieţi şi de fete. De asemenea, toate activităţile mai importante ale comunităţii româneşti, în perioada interbelică, se desfăşurau la „Luceafărul".

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nici măcar ocupaţia germană, care rechiziţionase numeroase imobile, nu a reuşit să-i scoată pe români din clădirea lor, şcoala funcţionând aici în continuare.

După război, Banca „Luceafărul" a fost închisă, dar clădirea a rămas în proprietatea comunităţii româneşti încă doi ani. În urma naţionalizării, clădirea a fost dată în folosinţă, succesiv, mai multor instituţii de stat, fiind considerată proprietate de interes popular.

În 2005, Ministerul Culturii din Serbia a clasat clădirea „Luceafărul" ca monument istoric de categoria A.

Cum a retrocedat România proprietăţile minorităţilor

În 1999, Guvernul Radu Vasile a emis Ordonanţa de Urgenţă nr. 83, privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale. Potrivit actului normativ, „imobilele care au aparţinut minorităţilor şi au fost trecute după anul 1940 în proprietatea statului român prin măsuri de constrângere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora". Prevederea cea mai importantă a ordonanţei se referă la modul în care pot fi retrocedate proprietăţile în lipsa actelor care dovedesc dreptul de succesiune, pentru a nu se restricţiona dreptul la despăgubire, în cazul dispariţiei organizaţiilor sau asociaţiilor în mod abuziv.