ascultă articolul

Când ne raportăm la istorie, avem tendinţa să căutăm să vedem doar momentele sale emoţionante, tensionate, pline de o mitologizantă măreţie. "Orele astrale ale omenirii", cum le spunea un Stefan Zweig, ne fură privirea şi ne amorţesc simţul critic, făcându-ne să ratăm mecanismul real al schimbării.

Livrare gratuita in 24 de ore!

În istorie nicio schimbare nu este bruscă ci molcomă, melcul timpului alunecând încet peste contexte, situaţii şi împrejurări şi dându-le o unitate şi un sens.
Revoluţia franceză nu e rezultatul răscoalei unei gloate gregare şi analfabete care a luat cu asalt o închisoare simbol al Parisului, ci putea să fie presimţită de oricine vedea pe de o parte bătrâneţea senilă şi coruptă a Vechiului Regim şi pe de altă parte efectul efervescent al periculoaselor idei iluministe.
Al doilea război mondial devenise o certitudine inevitabilă chiar înainte de uscarea cernelei lagăr semnăturilor de pe Tratatul de la Versailles. Prăbuşirea întregulului comunist era evidentă din clipa în care statele Tratatului de la Varşovia au refuzat să intervină armat în Polonia pentru a pune capăt Solidarităţii. Iar lista exemplelor poate continua la infinit.

De câţiva ani buni, România (şi întreaga Europă occidentală) trece printr-o schimbare lentă şi profundă pe care istoria o va consemna peste ani în adevărata sa amploare. Noi, călători în acest tren al istoriei, nu o simţim decât dacă suntem atenţi la peisajele ce se perindă la ferestre şi încercăm să speculăm diversele semne care ne sunt accesibile. Nu ştim când, unde şi cum se va opri acest tren. Tot ce putem înţelege este că suntem pe un drum lung şi, implicit, fără întoarcere.

Lăsând metaforele la o parte, vorbesc desigur despre Uniunea Europeană, cel mai mare proiect ideologic şi politic al Occidentului postcomunist.
În varianta sa mitologizată, naşterea Uniunii Europene s-a făcut prin anii 50, odată cu accentuarea colaborării economice dintre Franţa, Germania de Vest şi Italia. În varianta sa reală, Uniunea Europeană, cu viziunea şi ideologia de acum, s-a născut la data de 7 februarie 1992, prin semnarea Tratatului de Maastricht.
Cu acest tratat a căpătat contur (iar după aceea şi culoare) ideea de stat unic european, care să digere în sucul gastric al unei singure ideologii, identitatea, valorile, credinţele, specificul şi istoriile diverselor popoare ce alcătuiesc mozaicul european.

Procesul început la Maastricht şi care continuă până în zilele noastre a vizat mai întâi nivelarea economică a întregii Europe, prin crearea unei pieţe interne unice, unitar taxate, foarte bine şi strict reglementate, cu o singură monedă - o capcană pluşată pentru toate economiile ţărilor europene. Niciun stat membru al UE nu îşi mai poate permite să se retragă din sistem- costurile economice ar arunca ţara respectivă în cel mai negru faliment.
Politic, încet dar sigur forurile decizionale se mută la Bruxelles. Creşte tot mai mult rolul Comisiei Europene (Un soi de Politburo după model sovietic, factor de decizie ultimă în faţa căruia trebuie să tremure orice guvern din statele membre) dar şi rolul Parlamentului european.

Guvernele naţionale ajung de obicei ţapii ispăşitori în faţa propriilor lor electorate din pricina dependenţei lor faţă de UE.
Orice guvern din UE, oricât de dreapta ar fi, este obligat să cheltuiască enorm pe politici considerate prioritare de către Bruxelles, să întreţină o uriaşă birocraţie, să achite financiar şi legislativ nenumărate şi mărunte obligaţii.
Orice parlament din UE este practic înecat şi blocat de valul de legislaţie menită să reglementeze totul la firul ierbii, pe care Bruxelles-ul o trimite spre legiferare naţională.

Aceste reglementări, atât de numeroase încât pare practic imposibil să le putem urmări şi contabiliza efectele, se remarcă prin caracterul mărunt al temelor lor. Ne-am amuzat toţi de obsesia birocratică a UE de a stabili standarde de dimensiune pentru cartofi, pentru banane, pentru romanele de literatură, de a interzice fabricarea hanoracelor pentru copii prevăzute cu şnururi la glugă, reglementarea dimensiunii standard a găurii plaselor de pescuit, etc.
Însă nu este nimic amuzant în aceste reglementări care tind să decidă paternalist cele mai mărunte aspecte ale vieţii tale: ce mâncare poţi cumpăra, ce băuturi poţi bea, cum şi cu ce te poţi îmbrăca.

Dincolo de caracterul lor aparent benign, toate aceste reglementări sunt în esenţă purtătoarele virusului unei ideologii totalitare- Statul (în cazul acesta nu Statul naţional ci supra-statul Uniunii Europene) decide absolut totul pentru cetăţean, după o grilă ideologică asumată de acel stat ca fiind singura bună şi acceptabilă.
Asistăm practic la instaurarea unui totalitarism aparte. Uniunea Sovietică, Italia fasistă, Germania naţional-socialistă, au lovit din primul moment libertăţile mari ale cetăţenilor- libertatea de expresie, libertatea de asociere, libertatea de conştiinţă, ca abia apoi să se lege de reglementarea libertăţilor mici. Strategia lor a fost se pare greşită- oamenii privaţi de libertate s-au organizat într-o rezistenţă mai mult sau mai puţin eficientă care a compromis în timp regimurile respective.

Uniunea Europeană a pornit pe drumul invers. Micile libertăţi au fost şi sunt primele luate, reglementate, controlate, sistematizate, de la ele pornindu-se spre atacarea marilor libertăţi. Iar acest lucru îşi dovedeşte, se pare, eficienţa.

Opoziţia faţă de Uniunea Europeană este compromisă şi descurajată pas cu pas. Mai întâi propagandistic (a fi eurosceptic este, pentru presa mainstream europeană, sinonim cu extremist) apoi prin jocul complex al relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi guvernele statelor membre, ceea ce face ca de multe ori o luptă care trebuie purtată contra totalitarismului birocratic al UE să sfârşească într-un conflict politic intern. Practic orice eşec al Uniunii este decontat de guvernele statelor membre (lucru foarte bine observat în ultima criză economică din care nu ştim încă dacă am ieşit sau nu).