În localitatea mea de baştină, în niciodată ocupata Oltenie, în anii de adolescenţă, vieţuia un personaj bizar şi amuzant, de o notorietate la care politicienii noştri de astăzi ar putea doar visa, supranumit „Tatanu”. Nu cred că ştia cineva de unde i se trage porecla şi, cu siguranţă, erau doar puţini care îi ştiau numele adevărat. Se spunea că, la un moment dat, probabil în copilărie, fusese lovit de un cal cu copita în cap şi de la asta i s-ar fi tras toate. Era un personaj blând, slab ca un ţâr şi destul de înalt, cu un nas coroiat care îi astupa aproape jumătate din gură, gură pe care rar o putea ţine închisă, parcă nu ar fi putut respira decât pe acolo. Vorbea totuşi mai mult pe nas şi îi plăcea teribil fotbalul.

Pe micul stadion de la poalele munţilor Parâng, era aproape nelipsit de la antrenamentele echipei „mari” (adică seniorii) şi, cu certitudine nu lipsea la nici un meci oficial (divizia C). De cele mai multe ori era treaz, la meciuri (se juca dimineaţa), dar se mai întâmpla să mai fie şi beat. În orice situaţie, comportamentul era cam acelaşi, zâmbea tâmp şi părea să nu prindă în nici un fel ironiile şi batjocura binevoitoare la care era supus de către fotbalişti sau spectatori.

Primea mereu un set de echipament, nu din cel „bun”, dar orişicât, branduit, cum i-am spune acum, se antrena de zor pe marginea terenului şi apărea, în pauze, chiar pe teren, unde era supus la tiruri din partea celor care se antrenau, în timp ce el stătea în poartă.

Nu îl brusca nimeni, nu îl alunga nimeni, ştia singur când trebuia să părăsească terenul. Uneori, când era mai beat, încerca să forţeze „intrarea” în echipă, dar nu insista prea mult şi nu era violent în limbaj sau în comportament.

De altfel, antrenorii îl priveau mai mult ca o mascotă şi nu îi spulberau speranţele de a juca, doar îl amânau. „Tatanule, ziceau ei, azi e meci important, data viitoare prinzi sigur lotul”. Şi Tatanu zâmbea tâmp şi fericit, fără să pară să îşi dea seama că acelaşi lucru i se spunea în fiecare duminică.

Era un nebun nepericulos, în fond şi la urma urmei, şi era privit şi acceptat ca atare, cu iluziile şi metehnele lui.

E drept că aşa numiţii secui, care de fapt sunt unguri, sau invers, că nu se înţelege bine din declaraţii, nu sunt simpatici precum personajul amintit, deşi sunt la fel de reali şi de rupţi de realitate ca şi acesta. Dar mă gândesc că, totuşi, ar merita acelaşi tratament. Ar fi chiar aşa rău dacă, la manifestaţiile lor puerile şi războioase (ungurii au fost întotdeauna războinici în declaraţii, precum Tatanul la antrenamente, dar nu fac niciodată faţă la joc - cine ştie o ţâră de istorie sau măcar a avut norocul să-l cunoască pe Tatanul ştie la ce mă refer), am aplauda îngăduitori de pe margine şi i-am bate pe umăr: „bravo băieţi, nu vă lăsaţi, data viitoare sigur prindeţi lotul”, în loc să ne oţărâm şi să ne opintim la fel de penibili ca ei, fără să facem, de fapt, nimic?

Eu zic că ar fi o variantă de lucru. Cu Tatanu a mers, a murit fericit şi convins că duminica viitoare o să joace. Şi avea o privire mai inteligentă decât cei din UDMR. E drept, dement şi lovit cu copita în cap, era totuşi, oltean.

Mircea Olteanu