ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Profesor univ. dr. la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea "Al. I. Cuza", Constantin Cucoş, se întreabă, într-o postare pe blogul său, dacă există numai sensuri negative ale conceptului de "frică", astfel încât să merite să fie aruncat la gunoi, aşa cum pare să se întâmple în zilele noastre.

Eminenta autoritate academică afirmă că în spaţiul educaţional, "frica este abolită", iar orice autoritate este pusă la îndoială. Omul insinuează că Dumnezeu nu mai contează, " noi devenind dumnezei", consideră profesorul Constantin Cucoş.

Iată articolul în întregime:

Am cunoscut oameni cu frică de Dumnezeu. Am identificat o astfel de stare în felul smerit în care bunica se pregătea să meargă la biserică sau în mâinile ei tremurânde ce aprindeau candela, în zile de sărbătoare, dar și lumânările, atunci când dădea de pomană pentru părinții, frații sau chiar pruncii ei. Frică de cele dumnezeiești aveau și cei care, înainte de a lua prânzul pe ogor, se închinau în direcția răsăritului soarelui sau cei care, atunci când se întorceau „cu naveta” de la vreo fabrică din oraș, nu uitau să înghesuite în sacoșa de plastic câte o pâine sau câteva bomboane pentru cei dragi lor. Și tot frică de Dumnezeu aveau și acei oameni necunoscuți care, mai târziu, lăsau de la ei când îmi cântăreau un kil de brânză în piață sau cei ce se-ngrijeau să nu mă nedreptățească când mă ascultau și îmi puneau note în catalog.

Astăzi, frica este un concept pus la index. Ți-i și …frică să îl mai utilizezi. Aproape că nimeni nu îl mai folosește. Mai este frica de actualitate? Mai folosește aceasta la ceva? Trebuie să îți mai fie frică de cineva sau ceva? Apologia libertății, care se face astăzi în toate domeniile – de la economie până la educație, exclude din start o astfel de raportare sau uzanță. Se militează, în producție, pentru relații libere și pentru o piață liberă. Raporturile dintre oameni sunt și ele „eliberate” de norme, de etichete, de constrângeri. În spațiul educațional, de bună seamă, frica este abolită. Trebuie să învățăm nu din frică, ci din plăcere – acesta-i cuvântul de ordine. Orice gest constrângător și arborare a unei autorități (epistemice, a profesorului) sunt puse sub semnul întrebării.

Excluderea fricii din vocabularul și conduita noastră conduce la o nivelare valorică dintre ființă și transcendență, dintre om și Dumnezeu. Aproape că se insinuează că El nu mai contează sau, de ce nu, îi putem lua chiar locul, noi devenind dumnezei. Omul nu mai ascultă și nu se mai supune nici unei instanțe normative, el devine „stăpân”, proiectant și evaluator al propriei măsuri. O astfel de situare tautologică, axiologic vorbind, nu are cum să nu conducă la aporii comportamentale dintre cele mai catastrofice. Ne mirăm, atunci, că trăim într-un continuum marasm existențial, în care principiile și normele sunt încălcate sau răstălmăcite. Oamenii politici sau de afaceri nu mai au „niciun Dumnezeu” (sau, mai bine zis, îl înlocuiesc cu puterea, cu banul), declinul comportamental al unor semeni devine din ce în ce mai evident, derivele existențiale sunt la ordinea zilei, grija față de oameni sau față de natură s-a diminuat văzând cu ochii.

Dar ce este frica de Dumnezeu?

E acea îngrijorare de a nu călca poruncile Lui, de a nu face rău, de a fi atenți la actele noastre care trebuie să se mențină în limitele valorii. Înseamnă a nu greși, a nu-i supăra pe alții, a nu face fărădelegi, a ne supraveghea. Presupune o conștientizare permanentă și o responsabilizare față de ceea ce gândești, vorbești, faci. Omul „cu frică de Dumnezeu” este cel care și-a interiorizat niște norme și caută să le respecte, punându-și probleme sau suferind atunci când se îndepărtează de la ceea ce acestea pretind. Este omul care știe că nu poate scăpa de judecată, că este vegheat de pronia divină, judecându-se, până una-alta, de el însuși. „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii; cei fără minte disprețuiesc înțelepciunea și stăpânirea de sine” (Proverbe 1:7). Prin ea, pricepem proporțiile noastre adevărate, limitele și posibilitățile personale de evoluție și de înălțare. Frica de Dumnezeu presupune îndepărtarea și excluderea păcatului. Această frică nu însemnă că Dumnezeu trebuie receptat ca ceva groaznic, ca o instanță „teroristă”, ultimativă, abstractă. Frica nu este dată de el, ci este acea stare interioară de reverență, de cinstire și de respect față de o instanță care ne depășește prin înțelegere și iubire. Ne este frică de El pentru că îl putem nemulțumi, pentru că nu ajungem la „înălțimea” Lui, pentru că nu-i răspundem cu aceeași „monedă”. Temerea de Dumnezeu este un dar pe care și-l îngăduie spiritele înalte, pricepute, vizionare. Frica de Dumnezeu este preventivă, constructivă, purificatoare. „Prin frica de Dumnezeu te ferești de rele” (Pildele lui Solomon 16, 6), prin ea are loc „urgisirea răului” (Pildele lui Solomon 8, 13), iar „rodul umilinței și al temerii de Dumnezeu sunt bogăția, mărirea și viața” (Pildele lui Solomon 22, 4).

În fond, frica de Dumnezeu sau de cele sfinte se traduce printr-o grijă pentru a respecta o normativitate ce ne face, de la o zi la alta, mai buni. Chiar dacă nu o înțelegem în toate profunzimile ei, întrucât are o origine transcendentă, ea ține de o rațiune care nu ni se revelează dintr-o dată, ci o descoperim treptat, pe măsura maturizării noastre. Frica de Dumnezeu presupune acea dispoziție interioară de a fi atenți față de propria conduită, este acel autocontrol care ne reglează relațiile cu semenii și cu sine. Frica de Dumnezeu se ascunde în acele gesturi mici, aparent neînsemnate, de fiecare zi, dar care, asamblate la nivelul vieții noastre întregi, ne dau măsura propriei personalități. Ea este acea „cărămidă” comportamentală elementară, autoasumată, care ne ajută să ne îmbunătățim de la o zi la altă, să ne înălțăm existențial spre noi zări valorice.

Frica de Dumnezeu este o formă umană de răspuns la chemările divinității. Este atât spre binele nostru, dar și al comunității din care facem parte. Este o stare care nu trebuie să ne sperie, ci să ne bucure pentru că, prin ea, ne auto-depășim.