Uriașă personalitate a culturii române, Titu Maiorescu s-a născut pe 15 februarie 1840 la Craiova și a plecat la cele sfinte pe 18 iunie 1917, în București. Chiar dacă a plecat la veșnicie cu un an înaintea înfăptuirii Marii Uniri, contribuția sa la desăvârșirea neamumului românesc a fost una covârșitoare.

 

Titu Maiorescu a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român, Premier al României între anii 1912 și 1914, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. 

 

Adevăratul nume al tatălui nu era Maiorescu, ci Trifu. Acesta a ales să și-l schimbe datorită unei înrudiri după mamă cu Petru Maior, talentatul reprezentant al Școlii Ardelene, amintește Radio Reșița. Preocupările culturale ale lui Titu Maiorescu depășeau cu mult aria curiculară de învățământ, chiar și la Viena. Traducea încă de la 18 ani capitole importante din autori precum Dickens sau Hegel, iar lecturile sale cuprindeau atât autori moderni precum Lessing, cât și autori clasici, precum Homer sau Virgiliu. Limbile străine și clasice erau studiate cu asiduitate de tânărul cărturar: engleza, franceza, germana erau combinate cu lecții de greacă și latină. De asemenea, Titu Maiorescu era un frecvent vizitator al teatrului și operei, dovedind și o aplecare spre dramaturgie, poezie și muzică.

 

Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și discipolilor săi, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne relevă un om de o mare generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care își făcea scrupule în legătură cu proveniența mijloacelor materiale care să-i permită întreținerea la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească: „Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale?".

 

A fost un reformator în mai multe domenii, precum ortografia limbii române, pedagogia sau critica literară. Ceea ce l-a surprins și l-a îndurerat cel mai mult a fost că majoritatea românilor cu studii în străinătate reveniți în țară doreau un progres rapid și superficial. Așa a ajuns la teoria formelor fără fond. Maiorescu a pornit de la premisa că în toate straturile culturii române se poate identifica viciul „neadevărului”, al imitației, al superficialității, în urma unui elan nesănătos al occidentalizării. Afirma cu multă înțelepciune, ca un sfat întru eternitate: „Cea dintâi și cea mai mare diferență între adevăr și frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.”