În aceste vremuri, când tensiunea şi violenţa din Ucraina par să fi ajuns la cote maxime, când toată lumea se împarte în tabere,aparent ireconciliabile, iată o frântură din adevărul complex al zonei din imediata noastră vecinătate - ActiveNews

Nikolai Leonov - până la moarte pentru un ideal

Ceea ce se întâmplă de o vreme în Ucraina este pentru mine derutant și dureros. Două popoare ortodoxe atât de apropiate au ajuns la vărsare de sânge pe considerente politice și naționale. Se întâmplă din nou ca Ortodoxia să nu reușească să unească într-atât oamenii încât aceștia să pună credința mai presus de neam.

În această vâltoare, unii critică separatiștii pro-ruși că încearcă modificarea frontierelor unui stat independent, iar alții critică oficialii pro-europeni că doresc să șteargă orice legătură dintre Rusia de azi și leagănul de formare și încreștinare al poporului rus. Așa cum grecii au pierdut cândva Constantinopolul și sârbii provincia Kosovo, se pare că și Kievul va ieși de sub sfera de influență a Rusiei.

În acest joc politic la nivel planetar, sunt unii care au hotărât să meargă până la moarte pentru un ideal, pentru o mare Rusie ortodoxă. Atunci când un bun prieten din Kazahstan mi-a spus povestea cutremurătoare a lui Nikolai Leonov, colegul său de la Sibiu, l-am rugat să o așternă pe hârtie. Desigur fiecare dintre cititori îl va judeca pe Nikolai din perspectiva sa. Dumnezeu, cunoscătorul inimilor va avea însă ultimul cuvânt.

Silviu - Andrei VLĂDĂREANU

Întâlnirea cu Nikolai

Această povestire relatează despre un mod de viață care astăzi în România e din ce în ce mai puțin pomenit. Este vorba de bărbăție, de dragoste de țară și de o credință sinceră în Dumnezeu, o credință care leagă bărbăția și patriotismul într-un singur țel formând un ideal – lupta pentru o Patrie mare și creștină, o luptă cu tot ce înseamnă anti-valori, cu tot ce încearcă să distrugă ce s-a zidit de-a lungul secolelor prin credința și osteneala strămoșilor.

Credința, patriotismul și bărbăția, valori care pentru mulți sună arhaic, le-am regăsit la prietenul meu Nikolai pe care l-am cunoscut pentru nu foarte mult timp, dar care reușit să mă impresioneze prin idealul său: „Sfânta Rusie”.

După absolvirea Facultății de Teologie Ortodoxă din București și admiterea mea la master, am aflat despre posibilitatea de a primi o bursă în vederea studierii limbii germane în Sibiu. Astfel, în vara anului 2013, am depus dosarul pentru această bursă la care am și fost acceptat. La 1 octombrie 2013, ora 9 fix, într-o zi ploioasă, toți bursierii eram adunați în sală și așteptam profesorul. A început o scurtă autoprezentare a studenților, cine și ce a făcut, ce a studiat și ce își dorea pe mai departe în viață. S-a constatat că doar o singură persoană nu vorbește deloc româna. Acela era Nikolai Leonov, un tânăr din Ucraina.

Când am aflat că este din Ucraina, m-am gândit: „în pauză trebuie să merg să fac cunoștință cu el”, însă profesorul l-a rugat să treacă în prima bancă, mai aproape de noi, cei originari din Basarabia, deoarece noi puteam să îi traducem.

Mutarea lui Nikolai lângă noi cred că nu a fost întâmplătoare. Așa ne-am cunoscut chiar din prima zi de studiu. Și acum mi-a rămas în minte acea bucurie a lui, după ce i-am întins mâna și l-am saluat în rusă cu „Privet!”.

După ce a luat sfârșit prima oră de germană, în pauză, noi, cei trei vorbitori de rusă, l-am înconjurat pe Nikolai și l-am luat la întrebări. Avea 31 de ani, se născuse în Dnepropetrovsk unde absolvise Facultatea de Sport și apoi Facultatea de Teologie din Poltava - Ucraina. Nimic deosebit, deoarece majoritatea celor de la curs aveau câte două facultăți, unii erau masteranzi, iar alții chiar doctoranzi.

O altă latură a lui Nikolai

După puțin timp, am observat tricoul pe care îl purta: negru, inscripționat cu un craniu alb și textul în greacă și în rusă „Ortodoxie sau moarte”. L-am întrebat despre acest tricou, care îmi părea foarte radical și extremist. El mi-a răspuns că sensul lui nu este deloc extremist și că nu cheamă nicidecum la un  „jihad ortodox” contra neortodocșilor. Explicația lui era mult mai simplă: în afara Ortodoxiei nu există viață. Se referea, evident, la viața duhovnicească. Mi-am dat seama că prin tot ce făcea încerca să fie un ortodox adevărat.

Tot în acea pauză am sesizat că Nikolai se ruga, ținând în mână o „lestviță” (metanie rusească din piele), pe care o tot rotea, iar pe mână avea două tatuaje, dintre care unul era practic scos, rămânând doar urme adânci de arsură pe mână. Am dedus imediat că, înainte să-L cunoască pe Dumnezeu, Nikolai a avut o tranziție prin lumea zbuciumată de valurile ispitelor.

În scurt timp am ajuns să fim foarte apropiați și cea mai mare parte a timpului am ajuns să o petrecem împreună, ajutându-l în acomodarea lui în România și fiindu-i translator peste tot unde avea nevoie. Chiar am hotărât să facem cumpărăturile împreună – eu, fratele meu și Nikolai. În frigider și într-un dulap din bucătărie totul era comun. La fel și temele, adesea le făcem împreună.

În Nikolai, pe parcursul acestor luni, am reușit să văd o credință impresionantă, o credință care nu bănuiam să mai existe în zilele noastre în rândul celor tineri. Am descoperit un adevărat atlet a lui Hristos. Adesea când veneam să bat la el la ușă, auzeam cum se roagă cu voce tare și atunci mă întorceam și plecam. Aici, în România, unde el nu înțelegea un cuvânt în limba română, în fiecare sâmbătă seara și duminică dimineața era la catedrala mitropolitană din Sibiu printre primii. Nu venea cum veneau majoritatea studenților doar la Sfânta Liturghie, ci încerca să ajungă de la utrenie, iar pe parcursul săptămânii, cel puțin de câteva ori, mergea la slujba de seară care se ținea zilnic în catedrala din Sibiu. Această sârguință, această evlavie și dragoste de slujbele bisericești, mă punea pe gânduri. De ce noi, cei care înțelegem slujba rostită în limba noastră suntem atât de delăsători și căutăm tot felul de scuze ca să lipsim sau să întârziem, iar acest rus, care nu înțelegea nimic, mergea cu atâta regularitate? Pentru că pentru el nu limba era importantă, ci ceea ce simțea, credința și evlavia față de Dumnezeu, pe care o demonstra prin rugăciune. Această evlavie o arăta și prin dorința sa de a se împărtăși regulat cu Sfintele Taine, chiar dacă era într-o țară străină. Ajunsese să se cunoască cu preoții de la catedrală, chiar dacă ei nu vorbeau rusește, iar pentru a se spovedi recurgea la noi, care cunoaștem rusa. Odată, în căminul nostru a venit tatăl unui coleg de-al nostru care era preot. Când a aflat, Nikolai l-a rugat să îl mărturisească, deoarece vroia să se împărtășească. Aici, evident a apărut problema limbii. Preotul nu cunoștea rusă, Nikolai nu știa româna. Atunci Nikolai e recurs la ajutorul meu. Am încercat să îl refuz. Nu mă simțeam bine să fiu translator într-o taină care ține de intimitatea personală, dar în cele din urmă, am fost nevoit să accept această rugăminte. Acest lucru m-a marcat mult. Nu știu câți dintre noi pot să recurgă la asemenea ajutor pentru a se putea împărtăși.

Tot ce începea să facă, Nikolai începea cu numele Domnului, iar tot ce făcea reflecta credința pe care o trăia el. Nikolai a fost o persoană foarte talentată și cu numeroase înclinații: sport, teologie și muzică. În toate a excelat. În lumea sportului a ajuns foarte departe. În 2005 a ajuns campion mondial la karate, iar puțin mai târziu, în 2007, a ajuns și campion mondial la kickboxing. Însă toate acestea, care îi aduceau o slavă lumească, nu l-au încântat prea mult. A părăsit cariera sa sportivă, dedicându-și viața teologiei, fiind hirotesit citeț în cadrul Patriarhiei Moscovei, scopul lui final fiind de a ajunge monah.

Muzică, politică și iubire de țară

Fiind foarte pasionat de muzică, în special de hip-hop, Nikolai, s-a lansat și în acest domeniu, unde, la fel, a reușit să ajungă la performanță și a înregistrat albumul „Metanoia”, care în greacă înseamnă transformare, înnoire. O denumire deloc întâmplătoare deoarece în acest album totul era legat de convertirea și întoarcerea la Dumnezeu, ideile centrale fiind pocăința, mărturisirea credinței în Dumnezeu și dragostea de țară.

Cât eram împreună la Sibiu, știam că se ocupa și de muzică, am asculat chiar câteva piese, însă nu mi-am dat interesul prea mult să ascult versurile; „nu era stiul meu”. Eu ascultam rock, iar acesta era hip-hop. Am descoperit sensul profund al versurilor abia acum, când nu mai pot să-mi împart trăirile cu autorul lor...

Cele mai lungi și mai frecvente discuții purtate cu Nikolai, care uneori durau și ore în șir, erau legate de teologie, istorie și bineînțeles politică, mai ales odată ce a început „protestul pașnic” de la Kiev din luna noiembrie 2013. După cum am menționat, Nikolai era o fire foarte atașată de patrie, era o persoană care nu putea să privească cu indiferență tot ce era legat de țara lui. Adesea, ca urmare a incidentelor violente de pe Maidanul Kievean, care de multe ori erau soldate cu morți, Nikolai nu dormea nopțile, având dureri de inimă. Vedeam un contrast mare de gândire și atitudine între el și ceilalți studenți din România care adesea erau indiferenți nu numai la ce se întâmpla în Ucraina, dar și în România. Am avut de multe ori ocazia să întâlnesc oameni care chiar blestemau și înjurau țara lor, România. Adesea unii mi-au spus : „De ce ai venit în Romania? România este o țară de doi bani, eu abia aștept să plec de aici, iar tu ai venit în România...”. Această diferență de mentalitate mă face să cred că România nu are viitor. Viitorul ei este distrus de Occident, care promovează „libertatea” și așa-zisele „valori europene”. Evident, nu tot ce este din Occident este rău, și nici tot ce este din Rusia nu este sfânt. Occidentul are multe lucruri care sunt chiar de lăudat, la fel și Rusia, nu trebuie să fie concepută doar ca un agresor fără cultură și civilizație. România, datorită amplasării sale între două lumi și culturi, are posibilitatea de a combina și acumula ce este mai bun de la acestea, dar din păcate se întâmplă invers. România a perceput libertatea și democrația într-o manieră greșită și astăzi ajunge să fie o colonie de experimente a Occidentului cu o populație secularizată și care a uitat cuvântul Patrie.

La sfârșit de februarie, într-o duminică, Nikolai, mi-a zis: „Andrei, eu am hotărât, nu mai pot răbda, nu pot să stau aici în România atunci când în țara mea e dezastru și oamenii mor cu sutele. Eu trebuie sa plec. Astăzi seara eu plec!”. La început am crezut că este o glumă, însă am înțeles că pleacă sa-și apere familia și prietenii. În acea seara el a plecat, nu a anunțat pe nimeni, doar m-a rugat pe mine să cer iertare în numele lui de la toți de la care nu a reușit să-și ia rămas bun.

În Dnepropetrovsk s-a angajat în rândul voluntarilor care patrulau zilnic orașul, pentru a menține ordinea publică. Situația era foarte grea, ca urmare a schimbării puterii de la Kiev, populația Ucrainei a fost împărțită în două. Când vorbesc despre această împărțire, nu mă refer doar la Estul și Vestul țării, ci și la oamenii unui oraș, sat, cartier sau bloc. S-a ajuns practic la un război civil. Ieri vecinii de pe scară erau prieteni, iar astăzi cineva a reușit să-i facă dușmani. Despre acest lucru se vorbește astăzi prea puțin în România.

Învierea și întoarcerea acasă

După aproape o lună de când a plecat Nikolai din Sibiu, situația din Ucraina părea să revină la normal, noua conducere promitea liniște și pace. Atunci Nikolai s-a gândit că ar fi bine sa-și continue studiile, s-a întors în România la începutul lunii aprilie. Am mai avut ocazia să fim împreună încă o lună – ultimele săptămâni de studiu și Paștele. Îmi aduc aminte cum în noaptea de Înviere, mergând pe drum spre Biserică, Nikolai cânta cu voce tare „Hristos a înviat!” în rusă, oamenii se uitau la el, iar el se bucura, îl slăvea pe Dumnezeu. În Biserică, la salutul pascal „Hristos a înviat!” ce-l rostea mitropolitul, răspundea cât putea de tare. Evident acest lucru ține și de tradiție, în spațiul ex-sovietic la acest salut se zguduie Biserica, în timp ce în România oamenii abia răspund. Nikolai era foarte uimit și mă întreba, „de ce nu se simte bucuria în rândul credincioșilor și de ce atât de încet mărturisesc Învierea lui Hristos?” Nu puteam să-i explic acest lucru.

A trecut sărbătoarea Învierii, s-a apropiat ziua examenului final, care a avut loc pe 30 aprilie. Am dat examenul, a sosit timpul să ne luăm cu toții rămas bun, nu puteam fi siguri dacă îl luăm și o să ne mai revedem. Pe 1 mai, dimineața, am mers să-mi iau rămas bun de la Nikolai, el mi-a dat o carte în limba rusă ca amintire, pe care a și semnat-o „Despre eternitate și cele trecătoare, scrisă de către Arhimandritul Rafail Karelin. Am ieșit afară, am făcut o poză de grup, ne-am îmbrățișat, ne-am urat drum bun și am plecat. Nikolai și fratele meu au mai rămas pentru încă o zi, deoarece nu aveau bilet direct spre Chișinău pentru acea zi. De la Chișinău Nikolai trebuia să ajungă la Odessa, de unde, mai departe, către orașul său – Dnepropetrovsk.

În acea zi, în drum spre București, parcă m-au luau niște gânduri ciudate, aveam sentimentul că n-o să-l mai vad pe Nikolai, dar mi-am zis „Lasă, cine știe ce gânduri proaste mai sunt și astea...”. Le-am alungat.

În ziua următoare, 2 mai, în urma ciocnirilor violente între simpatizanții pro-ruși și susținătorii integrității teritoriale a Ucrainei circa 50 de oameni au murit, dintre care 38 au ars de vii în Casa Sindicatelor. Exact în acea zi, trebuia să plece și Nikolai de la Sibiu spre Chișinău, iar ziua următoare de la Chișinău spre Odessa. Îmi făceam griji, deoarece spiritele erau încă încinse. Pe data de 3, i-am scris un scurt mesaj pe Facebook: “Noroc! Ce faci? Ai ajuns cu bine? Am văzut că în Odessa au avut loc ciocniri.” Peste două zile am primit răspuns: „Salut! Da, totul este ok, am ajuns acasă, mă pregătesc pentru luptă. Fasciștii fac genocid.” Acest răspuns m‑a îngrijorat, am încercat să-l conving să stea acasă. I-am scris:„Stai acasă, tu mai ai încă o viață de trăit. Nu vezi că aici sunt interese? Cineva își rezovă interesele, iar oamenii simpli mor. Și încă ceva. Pro-rușii nu sunt nici ei sfinți, din câte am văzut eu, sunt și ei foarte bine înarmați, lasă-i pe proști în voia Domnului!”. La care Nikolai mi-a răspuns scurt: „Închidem acest subiect!”. Aceasta a fost ultima noastră conversație. S-a simțit ceva rece, un fel de supărare, la acest capitol noi aveam divergențe. El era un om care avea un ideal: „Rusia Sfântă”, o Rusie mare, el locuia în regiunea care niciodată nu a fost a Ucrainei până când aceasta nu a fost creată ca stat artificial.

În discuțiile noastre, adesea încercam să-l conving că Ucraina este un stat tampon între două puteri mari, că în aceasta luptă, cei care o fac din umbră nu de gândesc deloc la cei ce mor și la familiile lor. Dar așa cum eu sau mulți alți romani și-ar dori azi o Românie Mare, o Românie puternică economic și spiritual, așa și mulți dintre cei ce se simt ruși astăzi în Ucraina își doresc o Rusie Mare, doresc să se integreze în Rusia. Unul dintre acești oameni, pentru care idealul rusesc însemna mai mult decât viața a fost și Nikolai. El a fost folosit ca și mulți alții în această politică murdară, în acest joc al puterilor.

Despărțirea de Nikolai

După acea conversație de pe Facebook, noi nu am mai vorbit. A trecut ceva timp și în noaptea de 28 mai, la ora 2, pe Facebook-ului lui Nikolai cineva a postat un mesaj de condoleanțe. Acest mesaj m-a tulburat foarte mult. Nu știam ce să cred. M-am gândit că poate face cineva o glumă, deoarece astfel de „avertismente” aveau loc în Ucraina. Se posta pe Facebook, iar apoi, dacă mesajul nu era înțeles, se recurgea la fapte... Intrând apoi pe o rețea de socializare rusească, pe care Nikolai era activ mai mult, am văzut o multime de astfel de mesaje și mi-am dat seama că nu era o glumă.

Dimineața totul s-a confirmat, Nikolai fusese omorât pe 26 mai în regiunea Donețk. Am început să caut mai multe detalii despre moartea lui, deoarece nimeni nu-mi putea spune exact și nici nu aveam legătură cu rudele lui. Am răscolit tot internetul pentru a afla cât mai mult.

Navigând pe profilul lui, am văzut ceva poze din Moscova postate prin mijlocul lunii mai. Mă întrebam dacă fusese el la Moscova în această perioadă sau dacă sunt niște poze mai vechi. Un preot din Kiev, care îl cunoștea foarte bine pe Nikolai mi-a spus că Nikolai, împreună cu un alt prieten de-al lui, Alexandr Vlasov, au ajuns la Moscova unde s-au întâlnit cu reprezentantul separatiștilor din Ucraina. La rugămintea acestui preot de a nu intra în luptă, Nikolai a răspuns că este prea târziu. Deja promisese că va lupta.

Nikolai, împreună cu prietenul său, au ajuns să lupte în Batalionul „Vostok”, în care se pare că nu a luptat mai mult de zece zile. Pe 26 mai, în aeroportul din Donețk a avut loc una dintre cele mai mari ciocniri ale armatei ucrainine cu forțele separatiste. În acea zi au murit circa 200 de oameni, printre care și Nikolai. Nikolai a murit în timp ce însoțea un camion cu răniți. Acest camion militar, care se deplasa sub egida Crucii Roșii, a nimerit într-o ambuscadă a armatei ucrainene. Nimeni nu a rămas în viață. El și încă 32 de soldați au fost măcelăriți. Nikolai a fost recunoscut după tatuajul de pe spate: o cruce mare, pe tot spatele.

Ultima postare pe internet a lui Nikolai a fost de pe telefon, pe 18 mai 2014 la ora 10:17: „Rugați-vă pentru pacea ortodocșilor! Ajunge nimicirea popoarelor ucrainean și rus! Să ne pocăim și să ne iertam unul pe altul! Să cerem de la conducere încetarea războiului! În fiecare zi mor oameni, și noi toți suntem de vină! Toți am devenit posedați și facem să curgă sângele unul altuia, cum este posibil așa ceva?”

Andrei GAJU, Almata, Kazakstan

Un material din Lumea Credinţei.

[gallery link="file" ids="57365,57366,57367"]