Deși relațiile ruso-turce au cunoscut perioade de stagnare, chiar de ostilitate reciprocă, Rusia și Turcia găsesc mereu noi puncte comune de interes.

Premierul Recep Tayyip Erdoğan va efectua în curând o vizită oficiala la Moscova. Specialiștii consideră că,în mod sigur, cei doi lideri vor sonda inclusiv posibilitățile de cooperare militară între țările pe care le reprezintă. Încălzirea constantă a politicii duse de Turcia față de ursul rusesc a început să devină o obsesie otomană încă de pe vremea mandatului premierului Nezer, la începutul anilor 2000.

O dragoste centenară

Istoricii menționează că bunele relații dintre cele două națiuni au ca origini cele două revoluții care au schimbat pentru totdeauna Imperiul Țarist, respectiv vechiul Imperiu Otoman. Astfel, proclamarea de către Lenin a Uniunii Sovietelor ca moștenitor de facto si de jure a defunctului regim al Rusiei Imperiale a coincis, practic, cu accederea la putere pe malurile Bosforului a mișcării “Junilor Turci”, un partid radical care a anunțat nașterea Republicii Turcia. În mod paradoxal, deși URSS s-a destrămat la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, unicul stat democratic din lumea musulmană a continuat să existe, Turcia de azi fiind un exemplu bun de urmat de către fostele republici sovietice cu populații având afinități de limbă și de religie cu aceasta.

“Tatăl turcilor”, un bun amic al părintelui țării sovietelor

În anul de gratie 1920, în timp ce Rusia era zguduită de drama razboiului civil dintre bolșevici și rușii albi conduși de generalul anticomunist Denikin, Moscova a găzduit o primă întâlnire la nivel înalt între noile conduceri ale țărilor în discuție, iar oaspetele Kremlinului a fost însuși Kemal Ataturk, președintele noii republici turce. Aflat sub presiunea aliaților din primul război mondial care impuseseră o suzeranitate limitată țării sale și îi interziseseră accesul în Bosfor, Mustafa Kemal și-a îndreptat privirea tocmai către țara pe care turcii o urau cel mai mult: Rusia. Astfel, pentru a nu avea soarta revoluționarilor francezi care au distrus singuri ceea ce creaseră după căderea Bastiliei și confruntat cu ostilitatea fățișă a propriei populații, care privea cu reticență reformele sale, Kemal a cerut ajutor economic de urgență pentru țara sa. În mod surprinzător, deși Rusia era într-o situație chiar mai grea decât vecina sa, Lenin a aprobat un ajutor nerambursabil în valoare de 10 milioane de ruble (greu de cuantificat astăzi, dar, oricum, o sumă considerabilă), bani cu care tânăra republică a reușit să reziste. În afară de asta, sovieticii au trimis la Ankara consilieri și material militar, respectiv mitraliere, puști, grenade, muniție și care blindate.

Al doilea război mondial și fantasma nazismului

În perioada interbelică relațiile ruso-turce au continuat să se dezvolte, dar moartea creatorului Turciei, în 1938, a schimbat mult datele problemei. Noii lideri de la Ankara au început să cocheteze fățiș cu Axa și, desi nu au aderat niciodată la ea, în perioada uriașei conflagrații mondiale opinia publică a fost de partea lui Hitler. Totuși, cu câteva zile înainte de căderea nazismului, Turcia, la cererea aliaților, a declarat război germanilor, fără a se angaja efectiv în lupte. Se pare că a fost condiția pusă de anglo-americani pentru ca otomanii să păstreze în continuare controlul asupra strâmtorilor. În caz contrar, Uniunea Sovietică ar fi preluat conducerea efectivă asupra acestei zone strategice de comerț.

Înghețul postbelic

Deși Stalin semnase un tratat de prietenie cu Turcia la sfârșitul războiului, aderarea ulterioară a acestei țări la NATO l-a facut pe acesta să denunțe în mod unilateral înțelegerea, iar relațiile dintre foștii amici s-au deteriorat brusc. Pe toată durata războiului rece, guvernul de la Ankara s-a temut ca nu cumva țara lor să nu devină o republică sovietică, după modelul Azerbaidjanului sau Uzbekistanului.

Noi oportunități de afaceri

Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, ca și disoluția fostei Uniuni Sovietice, a determinat o nouă apropiere între cele două națiuni. Astfel, în anul 1992, Rusia a livrat Turciei material militar în valoare de 100 de milioane de dolari. Transportoare blindate și elicoptere de atac au întărit armata turcă aflată într-un război de gherilă cu separatiștii kurzi. Unitățile de jandarmi și trupele speciale au fost dotate, prin grija Kremlinului, cu puști de asalt, automate Kalasnikov și lansatoare anti-rachetă. Doi ani mai târziu, Moscova semna un acord interguvernamental de cooperare militară cu Ankara, primul document de acest fel semnat de ruși cu o țară membră a NATO. De altfel, o anexă mai puțin cunoscută publicului larg prevedea participarea expresă a uriașului complex militaro-industrial ex-sovietic la dotarea cu armament modern a armatei, poliției și jandarmeriei turce. Din motive neclare, acest acord nu a fost realizat pe deplin, o posibilă explicație fiind aceea că protestele ambasadorului american au fost “corect” înțelese de conducerea de atunci de la Ankara.

Țarul Putin merge mai departe

După o nouă perioadă de relativă stagnare, președintele rus, Vladimir Putin face o vizită oficială în Turcia, în 2004, iar la sfârșitul întrevederii cu omologul său turc anunța semnarea, de comun acord, a unei înțelegeri privind protejarea reciprocă a informațiilor secrete.
Potrivit unor experți ruși, în acel moment Turcia primea deja material militar rusesc în valoare de 200 de milioane de dolari. De menționat că Turcia este țara europeană cu cea mai numeroasă armată dintre țările membre ale Alianței Nord-Atlantice, iar piața de profil din aceasta țară “înghite” anual armament în valoare de trei până la cinci miliarde de dolari. Mai mult decât atât, ambițiosul plan de reforme inițiat de Ministerul Apărării în 1997 prevedea cheltuirea în acest scop a aproximativ 30 de miliare de dolari, corespunzând unei perioade de 30 de ani. Evident, Rusia dorește să-și adjudece o bună felie din acest tort, cu atât mai mult cu cât a garantat Turciei că produsele sale sunt cel puțin la fel de performante, dacă nu chiar superioare, celor oferite de aliații tradiționali, SUA și Marea Britanie. În 2013, spre exemplu, bugetul oficial alocat armatei a fost de 20 de miliarde de dolari, dar se bănuiește că sumele care ajung la Ministerul Apărării, acolo unde Erdogan se lovește de o opoziție extreme de dură, sunt camuflate în bugetul alocat altor ramuri.

Turcia a ales

Armata turcă dorește să cumpere de la ruși 145 de elicoptere de recunoaștere și de asalt în valoare de două miliarde de dolari, dar Moscova a strâmbat din nas la auzul condițiilor puse de Ankara: dreptul la licență, dar și implicarea unor terți în echiparea și asamblarea aparatelor de zbor în întreprinderi turcești. Motiv pentru ruși să vină cu o altă propunere, cel puțin la fel de tentantă pentru partenerii săi: drept de licență pentru floarea elicopterelor sale, Rechinul Negru, un aparat cu vizibilitate pe timp de noapte, modernizat de un consorțiu ruso-israelian și rebotezat “Vulturul”. Fabricantul, firma Kamov, a acceptat ca produsul său să fie asamblat în uzinele din Anatolia si, mai mult, a fost de acord ca aparatul să fie vândut mai departe. Evident, contra unui procent rezonabil.

“Big Brother” intervine

Statele Unite au făcut presiuni pe lângă guvern pentru anularea contractului și a oferit, în contrapartidă, elicopterul Super Cobra, mai scump și, spun gurile rele, departe de performanțele omologului său construit de ruși. La vremea respectivă, însuși președintele Obama a făcut intervenții repetate, iar guvernul a făcut un pas înapoi și a anunțat că nu va respecta în totalitate termenii contractului deja semnat cu Moscova.

Erdogan dorește made in Russia

În ajunul vizitei sale, premierul turc a făcut din nou declarații care lasă să se înțeleagă că țara sa dorește să cumpere armament rusesc. În plus, Rusia poate oferi mult mai mult decat elicoptere. Și mai este ceva… Țara vecină, Grecia, s-a dotat cu rachete sol-aer de proveniență rusă, iar în cazul cu pricina americanii nu au făcut niciun fel de lobby pe lângă guvernul de la Atena în favoarea propriilor produse.

Turcia, mai mereu sub presiune

Rămâne de văzut dacă Ankara va rezista presiunilor făcute de reprezentanții marilor concerne occidentale, semnarea unor noi contracte cu Rusia depinzând exclusiv de voința politică a liderilor turci. În plus, este posibil ca America să dea puțin înapoi, deoarece Turcia este un pion de bază în politica Washingtonului de a remodela Orientul Mijlociu. În plus, relațiile excelente pe care le are Ankara cu Israelul, o țară cu un lobby extrem de influent pe lângă grupul “uliilor” din capitala americană, grupurile de presiune anunțând deja că vor face tot posibilul pentru ca Turcia să rămână în grațiile Americii. Asta, în condițiile în care Turcia, la nivel oficial, a condamnat politica Tel-Aviv-ului în teritoriile ocupate, precum și continuarea înființărilor de noi colonii.

Miza pe Turcia

Președintele Putin este conștient că sancțiunile impuse de Occident își vor face, într-un fel sau altul efectul, și asta se va simți mai ales pe pielea rusului de rând, omul pe limba căruia vorbește țarul de la Kremlin. De aceea, Rusia dorește să semneze acorduri cu țări care nu sunt membre ale Uniunii Europene, dar care nu dau doi bani pe eterna problema a drepturilor omului sau a războiului civil din Ucraina, acolo unde Moscova este implicată până peste cap. Dolarii nu au miros și acest lucru îl știe foarte bine si Erdogan, un lider dur, care seamănă foarte mult cu Putin în ceea ce privește distrugerea oricărei opoziții față de politica sa. Și adevărul este că Turcia a progresat incredibil în ultimele decenii, iar asta se vede în liniile de tren de mare viteză, în autostrăzile suspendante în stil american sau în înfloritoarea industrie a turismului. Planul secret al liderilor de la Ankara este ca Turcia să redevină o mare putere, chiar dacă, la fel ca Germania, de exemplu, nu va deveni niciodată un membru cu drept de veto la ONU. În plus, ambele țări au o “simpatie” nedisimulată față de SUA, chiar dacă oficial Turcia este o țară-aliat a Unchiului Sam. Opinia publică, atât de la Istanbul, cât și de la Moscova este total ostilă NATO și ideilor americane despre relațiile umane, incluzând aici definiția sexului sau a căsătoriei.