ascultă articolul

În sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, Biserica Ortodoxă face pomenirea celor adormiţi. Această zi mai este cunoscută în Biserica Ortodoxă şi sub denumirea populară de Moşii de iarnă.

CITEŞTE ŞI De unde vine şi ce SIMBOLIZEAZĂ coliva 

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

"Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţa asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. In Hristos nu este diferenţa între cei vii şi cei morţi. El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-l pe Hristos, ii iubim pe cei ce sunt in El; iubind pe cei ce sunt in El, il iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii si motivatia pentru care se savarsesc rugaciuni pentru cei adormiti.

Ceea ce îi ţine vii pe cei adormiţi este dragostea noastră adevarată pentru Hristos, pentru că aceasta, Dragostea, îi tine “în Hristos“; şi cât de mult greşesc acei creştini apuseni care ori reduc rugăciunea pentru cei morti la o doctrină juridică a “meritelor” şi a “compensaţiilor” ori pur şi simplu o resping, considerând-o nefolositoare", explică pr. Alexander Schmemann într-o predică.

Predica Sfântului Nicolae Velimirovici la sâmbăta morţilor:

"Astăzi facem pomenirea morţilor. O, Doamne, câţi vii sânt printre cei morţi, şi câţi morţi sânt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre.

O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Ióv, pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul.

Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort. Nimic nu ştim deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort.

Cel viu pregăteşte slava celui mort. Aceasta îi e osteneala vieţii. Când moare, se destramă şi slava.

Cel viu pregăteşte zestrea celui mort. Aceasta îi e grija vieţii. Când moare, zestrea o primeşte o văduvă străină.

Cel viu pregăteşte case şi hambare. Când moare, toţi se văd în case şi hambare, afară de el şi de ai lui.

Cel viu pregăteşte domenii şi moşii. Când moare, înscrisurile domeniilor şi moşiilor le poartă duşmanii lui.

Cel viu pregăteşte fiilor lui moştenire şi bunăstare. Când moare, moştenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam.

Unde sânt coroanele? În groapa de gunoi.

Unde sânt mărgăritarele? În cenuşă.

Unde sânt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte.

Unde este strălucirea feţei şi a ochilor? În obrajii umflaţi şi în bezna orbitelor goale.

Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit.


Unde sânt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În muşuroiul de sub copitele măgarilor.

Unde sânt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Acum sânt beţe uscate sub roţile căruţelor.

Unde sânt picioarele iuţi, care alergau să apere dreptatea? Iată-le sub furnicar, unde nu se mai vorbeşte de dreptate şi nedreptate.

Unde sânt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi? O vor şti mai bine decât capul tău tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înţepa şi te vor face să gemi.

Unde sânt împăraţii, Doamne? Întreabă slugile lor.

Unde sânt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii.


Unde sânt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.

Pe deplin, nimica sântem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica sântem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Sântem ca un călător care poate zice: Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Sântem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într’o clipă, se întrerupe.

Pe deplin, nimica sântem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu eşti tot şi toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin”.