Fotbalul a fost folosit, încă de la început, ca o armă de propagandă aflată la dispoziția regimurilor de toate culorile, fie ele democratice sau dictatoriale. Ca o consecință a acestui fapt, turneul final, respectiv organizarea acestuia, a fost și este cireașa de pe tort. Nicăieri altundeva nu ești privit mai îndeaproape, nimeni nu te poate concura și, în cazul victoriei, tu, ca politician de primă mână ce ești, ți-ai asigurat deja locul în Olimp.
Desigur că aranjamentele și loviturile sub centură sunt permise, ai o întreagă gamă de aliați care, la fel ca la poker, îți vor fi iepuri și secundanți. Deocamdată, nu vom intra în detaliile și dedesubturile acestei mașinării criminale, ci vom consemna doar trucurile principale care au însoțit cel mai mare eveniment sportiv al planetei. Bineînțeles, există așa ceva și în alte sporturi, dar ne vom ocupa de acestea cu alte ocazii. Deocamdată, fotbalul, căci el este regele sporturilor. 

Acum, partea a IV-a din aceasta poveste fascinantă. Precizez din nou un lucru foarte important: nu toate meciurile sunt aranjate, competiția în sine este trucată în diferite procente. Chiar ei, "băieții", din când în când, pentru credibilitatea competiției, oferă inclusiv aranjamente pe invers. Adică suprize, chipurile... Bun, să purcedem la fapte. Fapte, consemnate de cronicarii vremurilor în perioada 1982 - 1990. Este, de fapt, epoca de aur a fotbalului, singura perioadă în care orice națională poate pretinde că și-a atins vârful și, mai mult decât atât, că a avut în componență cel puțin un fotbalist care a contribuit prin prestația sa la redefinirea istoriei acestui atât de popular joc.

12. Spania 1982

Nici nu se putea imagina o gazdă mai nimerită ca Spania, imensa pasiune a ibericilor pentru fotbal fiind cel puțin dublată de excepționala sa infrastructură. Totul a fost la superlativ, minus absențele unor echipe ca Olanda, Suedia sau România, dar era deja clar de multă vreme că Europa are de pătimit și că trebuie să fie lăsate locuri unor mizerii de genul Noua Zeelandă sau Salvador. Bine, au mai fost și arbitrajele pro-spaniole, dar ne-am obișnuit deja cu acest gen de tratament preferențial, el este considerat deja normal de mai mult timp. 

Oricum, campioana mondială, Argentina, a dezamăgit profund, dar adevărul este că Maradona, noul ei super-star, a fost vânat la picioare de toți adversarii pumelor. Un "plus" pentru Gentile din acest punct de vedere, care l-a faultat de cel puțin 20 ori în meciul direct sub ochii îngăduitori ai compatriotului nostru, Nicu Rainea. Brazilia a avut, în opinia subsemnatului, cea mai mare echipă care se poate imagina, fotbaliști unici ca Eder, Zico, Socrates, Falcao sau Cerezo, dar și două puncte nevralgice: portarul și vârful Serginho. În plus, nimeni n-a înțeles de ce brazilienii nu au închis jocul contra Italiei lui Paolo Rossi, un egal fiindu-le suficient pentru accederea în semifinale. Și apropo de Paolo Rossi, acesta a venit în Spania direct din pușcăriile italiene, acolo unde ispășise o pedeapsă cu executare pentru implicarea sa în mafia pariurilor ilegale. Franța, cu un Platini ajutat de Tigana, Fernandez și Giresse, ajunge în semifinale, acolo unde pierde, după un meci epic, în fața temutei echipe a Germaniei Federale, ceea ce presa europeană a denumit "Al Treilea Război Mondial".
 
De altfel, meciul pierdut la Sevilla va rămâne pentru multă vreme un moment trist pentru cocoși, și a fost nevoie de penibila Cupă Mondială organizată la ei acasă pentru a șterge acea amintire. Să amintim și de relansarea unei mari echipe comuniste, Polonia, care a arătat multă determinare și a prezentat lumii pe Boniek, un fotbalist care avea să facă istorie la Juventus. Italia avea să câștige trofeul după o finală dominată cap-coadă în fața RFG, iar strigătul de bucurie al lui Tardelli în momentul în care înscrie al doilea gol avea să facă înconjurul planetei de zeci de ori. Macaronarii erau pentru prima oară campioni mondiali în epoca modernă, iar președintele Pertini, care avea 86 ani, plângea în tribunele lui Santiago Bernabeu ca un copil. Este începutul dominației fotbalistice a super-puternicului campionat italian, care avea să dureze mai bine de 20 ani. 

Italia, pentru a treia oară campioană a lumii. Grad de corectitudine: 101%

13. Mexic 1986
Mexicul a preluat sarcina organizării Cupei Mondiale de la Columbia, aceasta din urmă declarându-se depășită de dificultățile pe care le presupunea aducerea acestei competiții în niște orașe zguduite de războiul civil și de gherilele narco-traficanților. Din păcate, nici alegerea țării aztecilor nu a fost prea inspirată, un cutremur de pământ soldat cu mii de victime și cu daune grave aduse infrastructurii sportive și nu numai făcându-i pe cei de la FIFA să ia în calcul amânarea cu un an a turneului final, dar până la urmă asigurările date de gazde i-au determinat pe aceștia să se răzgândescă și să dea OK-ul unei competiții așteptate cu sufletul la gură de întreaga planetă. Ce să vă povestesc despre Mexico 86? Revenirea lui Hugo Sanchez, pătrunderile în forță ale danezului Larsen, golurile sovieticului Belanov, sfertul de poveste dintre Franța și Brazilia? Ce rost au toate astea? A fost Mondialul lui Maradona, un jucător absolut fenomenal și demn de toate epitetele posibile. Pur și simplu, acesta a câștigat titlul mondial cu o formație jenantă, în care doar Valdano și, poate, Burruchaga, puteau fi trecuți la categoria mediocrități.
 
Vremea lui Karl-Heinz Rummenigge sau a lui Michel Platini trecuse, în timp ce cea a lui Scifo nu avea să vină niciodată. Repet, este penibil să mai adaug ceva la ceea ce a fost poate fenomenul secolului. De altfel, FIFA i-a dedicat lui Pibe d'Oro filmul "Hero", iar la sosirea acasă, la Buenos Aires, fotbaliștii argentinieni au fost așteptați în ploaie de două milioane de fani veniți din toată țara! Nu cred că se va mai întâmpla vreodată ca un fotbalist să câștige un titlu mondial de unul singur. Fotbalul este un joc colectiv, remember? 
Argentina, campioana mondială pentru a doua oară. Grad de corectitudine: 200%

14. Italia 1990
Aici trebuie spus că Italia își aranjase traseul cel puțin până în finală, dar jocul slab al pumelor în grupa din care a făcut parte și România i-a aruncat pe argentinieni în calea gazdelor, iar Caniggia și portarul Goicoetchea i-au adus la disperare pe italieni și le-au arătat mafioților broscari că acea Cupă Mondială nu e pentru ei. Melodia "Notti magiche" nu era suficientă.
 
Desigur, aici a fost și echipa României, care avea să intre în istorie prin noi mizerii. Deși am avut, zic eu, cea mai bună generație din istoria fotbalului nostru, ne-am dus acolo să ne vindem pe bani puțini și să facem niște combinații de mânari second hand. Același Cornel Dinu, cândva informator, trecuse la postul de combinator și, împreună cu penalii frați Becali și cu viitorul cadavru rutier Dan Alban au vândut pe nimic o națională întreagă. În plus, l-am ținut pe tușă pe Cămătaru, singurul care juca deja afară și care s-ar fi putut lua la trântă cu fundașii irlandezi și l-am amăgit pe Marcel Răducanu cu o posibilă convocare.
 
Sigur, Marcelinho avea 35 ani, nici nu mai juca la Dortmund, ci la FC Zurich, parcă, dar tot ar fi fost o pată de culoare pe jocul fără nicio floricică arătat de ai noștri. Fraților, n-am jucat nimic în Italia, chiar dacă am ieșit din grupe. Trecând la turneul final, vă spuneam în intro că a fost singurul mondial la care orice echipă avea un mare jucător. Noi îl aveam pe Hagi, belgienii pe Scifo, olandezii pe Gullit, nemții pe Mathaus, suedezii pe Stromberg, brazilienii pe Careca etc etc etc. Până și englezii aveau un Gascoigne sau camerunezii pe Roger Milla. A fost prima ediție de la încetarea Războiului Rece și prima la care Germania unită s-a încoronat campioană a lumii, dar prezentând o națională exclusiv vest-germană. A fost marele triumf al Kaiserului Beckenbauer, acesta reușind să devină campion mondial atât ca jucător, cât și ca antrenor. Urât și parcă prea pe față arbitrajul din finală, dar parcă și mai nelalocul lui au fost fluierăturile publicului roman adresate lui Maradona, care își plângea neputința. De altfel, idolul de atunci al lui Napoli avea să cunoască decăderea, cocaina și legăturile cu Mafia fiind scoase din ce în ce mai la iveală de o presă care îi fusese atât de favorabilă. Nu avea să fie acesta finalul lui Maradona, dar despre asta vom mai avea timp să vorbim. Germania de Vest era, în mod evident, cea mai completă și mai constantă echipă din perioada postbelică. 

Campioana lumii pentru a treia oară, RFG. Grad de corectitudine: 90%