Danemarca este reperul care delimitează clar cea mai strălucitoare perioada din istoria echipei naționale a României, așa cum valurile înspumate scot și mai bine în evidență contururile unei insule izolate într-un ocean nesfârșit. Și asta pentru că dubla cu danezii din 1989 a marcat nașterea Generației de Aur a fotbalului românesc, cea mai mare colecție de talente adunate laolaltă sub tricolor, asa cum meciul blestemat de la Copenhaga din 2003 a confirmat ieșirea din prim-plan, după ce eșuasem și cu doi ani înainte în fața Sloveniei, în barajul de calificare la Cupa Mondială.

Danemarca a fost pentru noi borna de unde a început și unde s-a sfârșit luna de miere a naționalei României cu fotbalul de rang înalt la nivel mondial. Iată ca țara lui Hamlet ne iese în cale în mod ciclic, o dată la 14 ani, pentru a ne pune în fața unor provocări majore, ca niște examene ale vieții. Și în 1989 și în 2003, România a înfruntat Danemarca în ultimul meci al calificărilor cu întrebarea hamletiană de a fi sau a nu fi la turneul final. Dacă ne gândim și la duelurile din 1963 care au avut drept miză prezența la Jocurile Olimpice de la Tokyo, observăm că mai mereu Danemarca a avut o legatură specială în desenarea destinului nostru fotbalistic.

La fel stau lucrurile și acum, în 2017, când danezii ne ies în cale pentru a vedea dacă avem forța, valoarea și atitudinea necesare pentru a juca din nou la un Campionat Mondial după 20 de ani de pauză, așa cum s-a întâmplat și în 1989. Numai ca, spre deosebire de situația de acum 28 de ani (atât a trecut, Dumnezeule, de atunci?!), când fotbalul tricolor era pe creasta valului, după ce Steaua câștigase Cupa Campionilor și Supercupa Europei și mai jucase o finală și o semifinală, iar Universitatea Craiova și Dinamo bifaseră și ele doua semifinale în competițiile continentale, acum ne este destul de greu să ne agățăm de un element solid care sa ne dea încredere ca putem spulbera stânca scandinavă.

România din toamna lui 1989 a arătat o putere mentală extraordinară, care avea sa trănsmită, ca prin vrajă, o energie specială străzii o lună mai târziu, prin Revoluția dătătoare de libertate. Pentru că ceea ce au realizat tricolorii în acel meci din 15 noiembrie din Ghencea a fost ca o revoluție fotbalistică. Învinși în urmă cu o lună cu 3-0 la Copenhaga, jucătorii lui Emeric Ienei (La multi ani marelui domn al fotbalului românesc pentru cele 80 de primăveri împlinite ieri!) au făcut o veritabilă demonstrație de sacrificiu, spirit de echipă, valoare, dar mai ales o forță psihică de nezdruncinat. In niște vremuri când căldura și lumina deveniseră un lux pentru populația României, tricolorii au revărsat valuri de fericire pentru fanii strânși unii într-alții precum pinguinii imperiali în lunga iarnă polară.

Obligată să învingă pentru a putea ajunge la Coppa del Mondo Italia 1990, naționala noastră a început, practic, meciul de la 0-1, după ce Povlsen a deschis scorul în minutul 6. Totul părea năruit și creionat în cele mai sumbre culori, mai ales ca existau și amenințări din partea politrucilor acelor timpuri tulburi ca Steaua și Dinamo, care asigurau majoritatea lotului național, se vor desființa în cazul ratării calificării. Iar în fata României era o echipă unde jucau Peter Schmeichel, fratii Brian și Michael Laudrup, Soren Lerby sau Flemming Povlsen și care peste doar doi ani și jumătate avea să producă una dintre cele mai mari lovituri din istoria fotbalului, cucerind titlul european după ce își adunase jucătorii de pe plaje!

Numai că naționala României nu a dat înapoi în ciuda acestui nou obstacol, care a îndârjit-o și mai tare. După atâtea bătălii împotriva celor mai mari cluburi și contra celor mai valoroși jucători ai momentului în cupele europene, tricolorii nu mai aveau vreun complex de inferioritate în fața niciunui adversar. A spus-o chiar Ștefan Iovan, miercuri dimineața, la Digi Sport Matinal: „Eram constienți de valoarea noastră și nu ne mai era teamă de nimeni!” In plus, tactica lui Emeric Ienei s-a dovedit perfectă. A început cu Silviu Lung – Dan Petrescu, Ioan Andone, Ștefan Iovan, Iosif Rotariu – Ioan Ovidiu Sabău, Gică Popescu, Dănuț Lupu, Gheorghe Hagi – Marius Lăcătuș și Gabi Balint. Cum regretatul Mișa Klein era suspendat, Rotariu a fost reprofilat fundaș stânga, iar Gică Popescu a avut rolul de a coborî în apărare atunci când danezii aveau posesia și de a reveni în linia mediană când noi eram la construcție.

Cu o energie extraordinară, care a făcut un circuit închis dinspre tribune spre teren și invers, tricolorii s-au aruncat peste danezi și au egalat la 1 în minutul 25 prin Gabi Balint, care a deblocat destinul, obligându-l cumva să-i fie favorabil, asa cum s-a mai tot întâmplat în momentele cruciale. Dar nu avea să fie singura ispravă din acest meci a lui Gaboajă, fotbalistul cu cele mai importante goluri, poate, în întreaga istorie a fotbalului românesc: cu Barcelona, în finala de la Sevilla din 1986, cu Danemarca în 1989 și împotriva campioanei mondiale, Argentina, pe San Paolo din Napoli, în remiza care avea să ne ducă în premieră în optimile de finală ale unui Mundial.

În minutul 37, România trece în avantaj gratie lui Neluțu Sabău, neobositul mijlocaă care învinsese și Italia în amicalul de lux din primăvara lui 1989 de la Sibiu. Era 2-1 pentru ai noștri și echipa lui Emeric Ienei era cu un pas la Coppa del Mondo! Acolo de unde lipsisem în ultimii 20 de ani, de la isprăvile lui Rică Răducanu, Mocanu, Lupescu, Dumitrache, Cornel Dinu, Mircea Lucescu, Dembrovschi și Dobrin, chiar dacă Gâscanul nu a prins niciun minut în Mexic, în „Groapa cu lei” de la Guadalajara.

Cu o jumătate de oră înainte de finalul meciului, Balint face 3-1 și aproape că atingeam al nouălea cer. Numai că imediat, Hagi a luat un cartonaș roșu, care îl va face să rateze debutul turneului final din 1990, și asta ne-a făcut să avem mici emoții spre final. Însă, nimeni și nimic nu a putut să împiedice această revoluție fotbalistică a României, care avea să ne deschidă lumea, asa cum s-a întâmplat și cu Revoluția din decembrie ’89.

Așadar, duminică la Cluj, tricolorii ar trebui să își amintească doar de aceste fapte de vitejie ale iluștrilor lor predecesori pentru a păstra intact visul calificării. Faptul că acum noi avem pe bancă un neamț, Christoph Daum, iar în urmă cu 28 de ani, Danemarca era antrenata de un german, Sepp Piontek, nici nu ar trebui să conteze. Până la urmă, dacă se respecta regula de până acum, după 14 ani, ar fi iarăși rândul nostru să mergem la un turneu final!
 
Articol apărut mai întâi pe blogul autorului.

Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews