ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Uite că nu e așa, se mai întîmplă să ai și blocaje, să te bată locul 106 mondial. E sport, nu joc pe calculator.

Titlul nu e original, e doar o parafrază sau poate chiar o parodie (imitarea ironică a unei anumite expresii) la un alt titlu, apărut acum aproape patruzeci de ani, în Almanahul Sportul 1976, tipărit la finalul anului 1975. Se titra acolo, destul de certăreț, peste două pagini față în față, culese în plumb: „Ce-are Ilie de nu mai câștigă?”.

Ilie Năstase, ajuns aproape de treizeci de ani, era mustrat patriotic că nu mai ajunge sus în fiecare Grand Slam, că a coborât de pe locul 1 mondial pe care-l deținuse la finalul lui 1973, că începea să mai piardă din când în când în fața lui Vilas, a lui Connors sau a foarte tânărului Bjorn Borg. Așa loser cum îl catalogau specialiștii compatrioți c-ar fi, a atins totuși, în vara următoare, finala de la Wimbledon, pe care a pierdut-o în fața unui Borg mai tânăr cu zece ani.

Acum, deși suntem inclusiv fizic aproape cu totul alții, parcă ne-am mutat în urmă cu aproape patru decenii și suntem nemulțumiți de Simona Halep. Mai că ne vine să titrăm ca atunci, „Ce-are Simona de nu mai câștigă?”, singura diferență fiind mijlocul de producție, adică plasticul tastaturii digitale în locul plumbului de la linotip.

Năstase avea atunci dreptul să mai piardă din când în când, după cum și Halep are tot dreptul din lume să aibă perioade mai proaste, să nu fie în formă, să ne priveze de plăcerea de a sparge semințe și de a îngurgita beri la terase privindu-i semifinalele sau finalele de Mare Șlem.

A câștigat trei turnee anul ăsta și probabil că ne așteptam că o să ne ofere după-amieze lungi la Wimbledon și nopți albe la US Open. Uite că nu e așa, se mai întâmplă să ai și blocaje, să te bată locul 106 mondial. E sport, nu joc pe calculator. Și am avea dreptul să fim aspri și sentențioși în măsura în care am fi și ajutat-o măcar cu un capăt de ață să ajungă acolo unde a ajuns.