Fotbalul a fost folosit, încă de la început, ca o armă de propagandă aflată la dispoziția regimurilor de toate culorile, fie ele democratice sau dictatoriale.

Ca o consecință a acestui fapt, turneul final, respectiv organizarea acestuia, a fost și este cireașa de pe tort. Nicăieri altundeva nu ești privit mai îndeaproape, nimeni nu te poate concura și, în cazul victoriei, tu, ca politician de primă mână ce ești, ți-ai asigurat deja locul în Olimp.

Desigur că aranjamentele și loviturile sub centură sunt permise, ai o întreagă gamă de aliați care, la fel ca la poker, îți vor fi iepuri și secundanți. Deocamdată, nu vom intra în detaliile și dedesubturile acestei mașinării criminale, ci vom consemna doar trucurile principale care au însoțit cel mai mare eveniment sportiv al planetei. Bineînțeles, există așa ceva și în alte sporturi, dar ne vom ocupa de acestea cu alte ocazii. Deocamdată, fotbalul, căci el este regele sporturilor.

Pe vremea aceea, Olimpiadele erau considerate sfinte, iar turneul de fotbal era privit ca un fel de mimi-campionat mondial. De aceea, a fost cumva logic ca Uruguay-ul, campioana olimpică la edițiile din 1924 și 1928, să primească organizarea primului turneu final din istoria fotbalului. Țara gazdă s-a încoronat cu titlul mondial în mod logic, dar a beneficiat de arbitraje favorabile de-a lungul întregii competiții. Chiar și așa, regimul de dictatură militară s-a implicat mai mult decât era cazul, jucătorii argentinieni, finaliștii competiției, fiind înjurați și loviți de fanii gazdelor în drumul spre stadion. 

Uruguay, prima campioană mondială după un turneu final cu 13 echipe. Grad de corectitudine: 90%

Uruguay-ul a refuzat să-și apere titlul câștigat la Montevideo, motivând absența nemotivată a marilor națiuni europene la turneul final organizat de celești. În absența acestora, Italia a devenit succesoarea sud-americanilor, dar a fost nevoie de declarațiile lui Mussolini ("Învingeți sau muriți!"), dar și de arbitrajul jenant din semifinala cu Austria marelui Sindelaar, învingătoarea morală a competiției. Nu trebuie să ascundem faptul că "macaronarii" aveau, totuși, o mare echipă.

Italia, campioana lumii. Grad de corectitudine: 75%

Aici încep primele mari probleme de natură politică. Dupa Anschluss, austriecii jucau în echipa Germaniei, dar gurile rele spun că au făcut tot posibilul să piardă voluntar în fața elvețienilor. Cehoslovacia, vice-campioana lumii, nu mai exista, Anglia se considera prea bună pentru a juca și cu fraierii de pe Continent, iar în Spania războiul civil era în toi. În plus, Brazilia găsește că Italia este prea slabă și nu îl introduce pe teren pe marele Ademir, așa că, oarecum logic, Italia devine prima campioană mondială care își apără titlul. Asta după o finală câștigată destul de clar în fața ungurilor conduși de Dr Sarosi, unanim considerat succesorul lui Sindelaar, evreul austriac a cărui moarte suspectă fusese pusă pe seama naziștilor. Oricum, ca să vă faceți o imagine despre poezia acelor vremuri, să spunem doar că în timpul unui meci din grupe, Ademir a făcut o foarfecă perfectă, iar arbitrul a oprit jocul pentru a se consulta cu observatorul partidei, cavalerului fluierului nefiindu-i clar dacă regulamentul permite o asemenea execuție sau nu.

Italia, coroana supremă. Grad de corectitudine: 100%

Cam asta a fost scurta poveste a mondialelor interbelice, România fiind o prezență constantă în această perioadă romantică a fotbalului la turneele finale. Dar, nu vă lăsați păcăliți de procentele relativ mari care apreciaza gradul de corectitudine al competiției. La primul turneul final au fost doar 13 echipe, care au ajuns acolo pe bază de invitații, după călătorii de săptămâni întregi pe marea cea mare.

 

Iar la Montevideo au trebuit să se lupte cu țânțarii și cu muștele. În Italia fascistă, în schimb, totul era ok până vorbeai de rău regimul sau țara-gazdă, iar sistemul eliminatoriu încă din primul tur a fost gândit pentru ca italienii să meargă pe un culoar anume.

 

Pe urmă, în Franța nu au fost cele mai bune echipe europene, sud-americanii petreceau până dimineața cu frumusețile locale, iar impresarii poluau deja atmosfera cu propunerile de contracte la marile cluburi europene. Una peste alta, fotbalul era încă semi-profesionist și, deși umplea deja tribunele, era privit mai mult ca un spectacol de circ decât ca unul sportiv. Marile combinații vor începe abia dupa Al Doilea Război Mondial. Dar, despre asta, în următorul articol care va fi dedicat Cupei Mondiale la Fotbal.