Fotbalul a fost folosit, încă de la început, ca o armă de propagandă aflată la dispoziția regimurilor de toate culorile, fie ele democratice sau dictatoriale. Ca o consecință a acestui fapt, turneul final, respectiv organizarea acestuia, a fost și este cireașa de pe tort. Nicăieri altundeva nu ești privit mai îndeaproape, nimeni nu te poate concura și, în cazul victoriei, tu, ca politician de primă mână ce ești, ți-ai asigurat deja locul în Olimp.

Desigur că aranjamentele și loviturile sub centură sunt permise, ai o întreagă gamă de aliați care, la fel ca la poker, îți vor fi iepuri și secundanți. Deocamdată, nu vom intra în detaliile și dedesubturile acestei mașinării criminale, ci vom consemna doar trucurile principale care au însoțit cel mai mare eveniment sportiv al planetei. Bineînțeles, există așa ceva și în alte sporturi, dar ne vom ocupa de acestea cu alte ocazii. Deocamdată, fotbalul, căci el este regele sporturilor. 

Acum, partea a V-a din aceasta poveste fascinantă. Precizez din nou un lucru foarte important: nu toate meciurile sunt aranjate, competiția în sine este trucată în diferite procente. Chiar ei, "băieții", din când în când, pentru credibilitatea competiției, oferă inclusiv aranjamente pe invers. Adică suprize, chipurile... Bun, să purcedem la fapte. Fapte, consemnate de cronicarii vremurilor în perioada 1998 - 2002. Este, de fapt, inceputul celei mai jenante si penibile perioade fotbalistice. Nu pentru că nu ar mai fi fost mari jucători, deși aceștia începeau deja, ușor-ușor, să se reducă numeric, nici pentru că ar fi dispărut marile echipe, cu toate că niciuna nu mai era de anvergura Ungariei anilor 50, a Olandei anilor 70 sau a ultimei mari echipe a Germaniei Federale din anii 80. Nu, ci pentru că încep cele mai jenante aranjamente, niște chestii pe care, zic eu, nici Nețoiu sau frații Becali nu le-ar fi imaginat.

Coca-Cola se impune definitiv ca marcă de răsunet internațional și cumpără cu banul jos organizarea competiției. Nu a fost o idee rea deloc, stadioanele fiind arhipline în State, iar media de audiență, undeva spre 70.000 spectatori per partidă, nu va mai fi, cred eu, niciodată depășită. După atâtea și atâtea decepții, Brazilia se încoronează absolut meritat campioană mondială, iar atacantul Romario dovedește lumii că Maradona putea fi întrecut sau chiar depășit. Problema lui Romario, din punctul meu de vedere, este aceea că nu știa să trăiască momentul. De exemplu, după ce marca un gol de geniu nu se bucura aproape deloc, ci afișa doar un zâmbet șugubăț, gen Puiu Călinescu. Și e o problemă mare, zic eu...

 

Cum vrei, amice, să te iubească puștii și să crească mai apoi cu posterul tău lângă cap, din moment ce nu te văd urlându-ți bucuria ca Tardelli, alergând ca un nebun, ca Mario Kempes sau plângând de bucurie ca zisul Maradona? De altfel, Mondialul din State avea să pună capăt carierei lui Diego, controlul anti-doping demonstrând fără putință de tăgadă că marele Maradona trișase. Acum, sincer vorbind, credeți că el era singurul? Dar, să joci la 42 grade Celsius, în plin soare, așa cum a dorit FIFA, era ok din punct de vedere medical? În fine...

Să menționăm că a fost cel mai bun turneu final din istoria participărilor noastre, iar Hagi a demonstrat întregii lumi că este demn de a fi numit un fotbalist definitoriu pentru istoria acestui sport. Din păcate, mizeriile care s-au făcut la această competiție nu pot fi trecute cu vederea. De exemplu, Camerunul cere Rusiei să-i înapoieze favoarea făcută acum patru ani, în Italia, atunci când s-au lăsat bătuți cu 4-0 în meciul direct, scor suficient ca, în cazul unei înfrângeri a României în meciul cu Argentina, sovieticii să meargă mai departe în optimi. Aceștia se conformează, dar pun condiția ca, în schimbul golului marcat de pensionarul Roger Milla, străbunicul care urma să devină cel mai în vârstă marcator la turneele finale, ei, la rândul lor, să marcheze numa' fo' 5, așa, cât să iasă penibilul Salenko golgeter al turneului final dintr-un singur meci. Dar, ce nu mi-a plăcut deloc în State a fost, culmea, ceva care nu era trucat, respectiv norocul incredibil al Italiei lui Sacchi, care a ajuns să joace finala deși nu a arătat absolut nimic, dar a beneficiat de atuul minutului 90 de mai multe ori. 

Campioana lumii pentru a patra oară, un record, naționala Braziliei. Grad de corectitudine 99%

Aici lucrurile sunt cât se poate de clare. Franța își aranjează absolut totul, inclusiv traseele adversarilor, pentru a scăpa de ei fără să joace. De exemplu, pentru a evita echipa Germaniei, o umbră a marii echipe din trecut, dar, cu siguranță, destul de puternică și de norocoasă pentru a-i stopa, ca de atâtea ori, pe cocoși, se pune un arbitru eficient care să-i ajute pe croați și să-i trimită acasă pe nemți. Nici semifinala contra Croației nu mi-a schimbat impresia, prea repede și ușor au întors franțujii scorul. Ceva de genul, fraților, sunteți pentru prima oară aici, ați ieșit dintr-o grupă cu Jamaica și Japonia, i-ați furat pe români în optimi și pe germani în sferturi, haideți, dați-vă la o parte, că nu e de voi. Ce să mai zici de finală, în care Ronaldo o dă că mâncase nu știu ce, iar restul echipei nici măcar nu trece de centrul terenului. Și să-ți mai dea gol și un prost ca Petit, parcă e prea de tot!

 

În plus, senzația e că totul s-a făcut la nivelul cel mai de sus al FIFA, brazilienilor promițându-se solemn, titlul mondial din Japonia și Coreea, în schimbul colaborării. Vreau să fiu bine înțeles, acolo au fost și meciuri extraordinare, ca Olanda - Brazilia sau fotbaliști ca Owen sau Bergkamp, dar deja astea sunt chestii minore. Franța a înțeles că nu va câștiga niciodată titlul suprem, dacă nu-l va cumpăra cu totul. Nu pentru că i-ar fi lipsit jucătorii sau orice altceva, Zidane sau Platini au fost genii ale acestui sport, ci pentru că, pur și simplu, erau zero la nivel mental. 

Mondialul următorului mileniu ajunge în Asia, drept pentru care FIFA decide să ia mită de la ambele părți implicate și să acorde, în premieră, dreptul de organizare la două țări diferite. Degeaba vine Brazilia cu jucători ca Ronaldo, Rivaldo sau Ronaldinho, este evident că acest turneu final a fost aranjat da capo al fine pentru naționala țării cafelei, drept mulțumire că a acceptat să se dea dreaq la o parte în fața echipei de maimuțoi a Franței. Probabil, la ce echipă aveau, fotbaliștii carioca ar fi câștigat și singuri titlul, fără să fie nevoie de trucuri, dar, vorba aceea, dacă poți face un aranjament, de ce să nu-l faci? Din comoditate, din inerție, și tot îl faci. Dar, și aici sunt incluse și rahaturi mai mici. De exemplu, glumele sud-coreene. Acești vin cu pretenția unei semifinale mondiale și, pentru asta, e nevoie să elimini adversare ca Italia sau Spania. Iar aceștia nu au fost de acord să se dea la o parte. Atunci, vii cu un arbitru, Moreno, care fluieră ofsaid direct, fără să privească tușierul, de fiecare dată când trec centrul italienii, și de un altul, nu mai știu ce nume de sclav avea, care să scoată mingile din poarta gazdelor de fiecare dată când marcau spaniolii. Să fim bine înțeleși și de această dată. Nu stau eu să-i plâng pe italieni, care mereu au făcut mici mizerii când au avut ocazia, dar de Raul chiar mi-a părut rău. Ce păcat că un asemenea fotbalist nu și-a putut încorona o cariera excepțională cu un titlul mondial... N-au vrut oamenii de la Minolta!

Mai e puțin și ajungem în vremurile noastre...