România a părăsit Campionatul European de fotbal găzduit de Franța, clasându-se pe locul 4 în Grupa A. Înfrângerea din meciul cu Albania, scor 0-1, a dat prilejul așa-zișilor specialiști să dea de pământ cu conducerea Federației Române de Fotbal, cu antrenorul Anghel Iordănescu și cu jucătorii.

De unde însă atâtă venin? România nu a fost niciodată o forță a fotbalului european.

Cu excepția anilor ’80, când echipele de club din România au avut rezultate notabile (U Craiova – semifinală Cupa UEFA sezonul 1982-1983, Dinamo - semifinală CCE  sezonul 1983-1984 și semifinală  Cupa Cupelor sezonul 1989-1990 și Steaua – câștigătoare CCE 1986, finală CCE 1989 și semifinală CCE 1988), fotbalul românesc nu a contat absolut deloc în Europa. La nivel de națională nu am realizat nimic în toată istoria. Locul 6 la Campionatul Mondial din 1994, când bulgarii au jucat finala mică, nu e o performanță.

Ca să exemplificăm acest lucru, să nu uităm că în jurul nostru avem Ungaria - cu două finale de Campionat Mondial, în 1938 și 1954, Turcia - locul 3 la CM 2002, Croația – locul 3 la CM 1998, Polonia – locul 3 CM 1974 și 1982, Serbia (fosta Iugoslavie) – finală CE 1968, și Cehia (fosta Cehoslovacie), vicecampioană mondială în 1934 și 1962 și campioană europeană în 1976. Chiar și Austria are un loc 3  la CM 1954. Cel mai recent exemplu este Grecia, campioană europeană în 2004.

La nivelul  echipei naționale, România a avut ceva forță doar în timpul lui Gică Hagi. Însă nici atunci nu am reușit să învingem marile forțe ale Europei. "Generația de Aur” nu a luat niciodată vreo medalie, în schimb ne-a scos din mediocritate.

Un adevărat dezastru în sport este că echipa României de gimnastică nu va participa la Jocurile Olimpice de la Rio. Gimnastica este sportul pe care România practic l-a inventat și apoi l-a dominat copios decenii bune. Acum vor urmări Olimpiada la televizor.

Așadar, de unde atâta ură? De unde atâtea așteptări?