Există anumite momente când și sportul, prin rezultate de excepție venite ca din senin pe fondul unei cenușii mediocrități, poate modela caracterul unei națiuni. Căci nu e puțin lucru să simți gustul marilor victorii după o perioadă de umilințe perpetue. 

Trecutul ne-a mai arătat asemenea exemple: titlul de campioană mondială la fotbal cucerit în 1956 de Germania Federală dintr-o postură de outsider a intrat în istorie sub numele de „miracolul de la Berna”. Pentru un popor umilit printre ruinele unei țări distruse de un război pustiitor, acest „miracol” a avut un rol de catalizator moral, de redobândire a încrederii în sine a unei națiuni. Care de la postura trecută de cea mai mare putere militară a Europei ajunsese într-un stadiu maxim de degradare, înainte de a-și pune din nou la treabă calitățile native – disciplină, devotament, seriozitate, hărnicie – pentru a realiza „miracole” atât în domeniul sportiv, dar nu numai. O țară complet distrusă avea să avanseze, treptat, din nou în postura de lider european, de data aceasta pe plan economic. Ar însemna însă să divaghez prea mult dacă m-aș opri să detaliez pe seama noilor măsuri cu care se încearcă în ultima vreme dezintegrarea acestei mașinării germane (prin imigrație masivă, isterie ecologistă, socializarea datoriilor europene), cu complicitatea largă a multor figuri politice interne, inconștiente sau pur și simplu trădătoare ale interesului național. Poate cu altă ocazie.

Aceste rânduri sunt și trebuie să fie despre România și eroii ei de azi. Eroii de pe câmpurile de luptă, martirii pentru cauza neamului, au fost ieri. Pe undeva e bine că astăzi nimeni nu mai trebuie să înfrunte nemijlocit moartea pentru a putea spune că reprezintă cu cinste neamul său și flamura tricoloră. Bătăliile și rivalitățile dintre națiuni s-au mutat acum în marea lor majoritate pe terenurile de sport. N-aș vrea totuși să se înțeleagă greșit: „naționalismul” rămâne valabil la modul integral, nu poate fi redus nicidecum la dimensiunea sa sportivă. Doar că acele evenimente majore, capabile să penetreze o națiune până în ultimul colțișor al ei, să ofere modele pentru toți românii și să trezească pe scară largă un sentiment de încredere dublată de mândrie legitimă, se petrec astăzi mai ales în sport. E foarte posibil ca în viitor să vină iarăși alte vremuri, când în prim plan vor sta alte dimensiuni ale afirmării spiritului nostru național. Dar acum, în vara anului 2019, e momentul să ne bucurăm constatând că acesta se manifestă în întrecerile sportive, dar mai ales pentru faptul că românii se regăsesc în el. Adică se regăsesc pe ei înșiși, prin acele modele cu care se identifică în primul rând sufletește.

Rezultatele echipei de fotbal U21 (sub 21 de ani la începerea campaniei de calificare) – atingerea semifinalei campionatului european, dar mai ales felul de a juca, unul plin de prospețime și exuberanță, au făcut după multă vreme ca milioane de români din țară și de pe tot întinsul Europei să-și afișeze public bucuria îmbrăcați în culorile echipei naționale. Am asistat la o „epidemie” de mândrie legitimă, la o explozie de patriotism. 

Acești băieți au reușit să reaprindă o flacără care părea stinsă. Ceea ce a contat foarte mult și a trezit de asemenea respectul sincer al comentatorilor internaționali, a fost maniera de joc: una curajoasă, țintind mereu victoria (până și în acel egal cu iz „strategic” cu Franța, tot ai noștri au fost mai aproape de gol și au avut un penalty refuzat), nelăsându-se intimidați de numele și faima adversarilor. Au dovedit de fiecare dată că sunt capabili să riposteze după ce au primit gol (meciurile cu Croația, Anglia, prima repriză cu Germania), dovedind că nu se mulțumesc cu „mărunțiș”, cu strategii meschine de a „nu se face de râs” sau de a „nu pierde”, ci că țintesc marea performanță, luptându-se de la egal la egal cu orice adversar, scopul final fiind mereu victoria. 

Discursurile mobilizatoare din vestiar ale căpitanului acestei minunate echipe, portarul Ionuț Radu, au avut ceva din aerul marțial al bătăliilor istorice. „Să-i călcăm pe cap” (ce-i drept, nu sună prea frumos, dar cum spuneam, sportul a luat azi locul măcelurilor iar metafora locul ghioagelor, doar ideea de mobilizare totală rămâne aceeași) sau „să le arătăm ce înseamnă să fii român!”. 

Și le-au arătat... Pentru cine poate să discearnă, jocul echipei noastre a însemnat o veritabilă etalare a virtuților colective românești și în același timp o depășire a eternelor noastre defecte. Astfel, nu poate să nu ne ducă gândul la o paralelă, păstrând proporțiile, firește, cu bătăliile istorice de care ne amintim cu mândrie. Care au fost –atunci și acum- premisele obținerii victoriei, dar mai ales care a fost stilul sau nota dominantă a strategiei noastre? 

Premisele au fost, firește, calitățile individuale, moralul de învingător și curajul. De așa ceva are nevoie orice echipă, orice națiune. Dar modul cum se încheagă acestea pe terenul de joc (sau de luptă) are întotdeauna o amprentă specifică. Românii nu au fost niciodată o mare putere, nici militară, nici economică, nici sportivă. Așa că specificul victoriilor noastre, al strategiilor de succes, a fost de cele mai multe ori surprinderea adversarului. Să-l ataci acolo unde și atunci când nu se așteaptă. O recuperare banală în terenul adversarului se poate transforma în atac fulgerător pe seama dezorganizării defensive a acestuia. Sau țâșniri rapide și precise pe contraatac, asemenea unor șarje devastatoare de cavalerie ușoară, arătând rivalilor că aparenta lor dominare poate fi oricând taxată letal. Adică o veritabilă personalitate în joc și implicit o manieră de a impune respect. 

Noi nu putem juca precum tăvălugul german sau mașinăria de pase spaniolă, care-și sufocă adversarul, împingându-l în corzi, până când în final acesta cedează. Dar am dovedit capacitatea de a refuza această postură de a ne lăsa dominați și înghesuiți în propriul teren, dincolo de o acceptare deliberată, controlată, a acestui statut. Singura excepție a constituit-o finalul meciului din semifinala cu Germania, pe fondul unei călduri sufocante de aproape 40 de grade și al unei zile în plus de odihnă pentru adversari. La un moment dat bravilor noștri băieți li s-a terminat benzina din rezervoare, fapt ce a dus în final de meci la o înfrângere. Dar una din acelea despre care poți să spui că o accepți cu fruntea sus, mândru de ce ai realizat până atunci. O semifinală de european și o calificare plină de promisiuni la Jocurile Olimpice din 2020 nu înseamnă puțin lucru pentru spiritul național românesc condensat la dimensiunea sa fotbalistică.

Marea victorie a venit însă în tenis. Titlul de la Wimbledon câștigat de Simona Halep va intra cu siguranță în istorie și înseamnă totodată atingerea unui nou prag, cel al desăvârșirii sportive, de către această minunată campioană. Câștigarea Roland-Garrosului de anul trecut, după o victorie muncită, în fața unei adversare oricum teoretic inferioare, a fost una menită doar să „spargă gheața”. Dar acum, după această victorie entuziasmantă, categorică, obținută în fața Serenei Williams, o legendă aflată la un singur titlu de Grand Slam de performanța de cea mai titrată tenismenă din istorie, Simona Halep arată că, cel puțin pentru câțiva ani de acum încolo, ea este cea care ar putea prelua coroana de regină a tenisului mondial. 

Înfruntarea din această finală memorabilă, dar totodată fără istoric, a avut ceva din aerul luptei între David și Goliat sau între Făt-Fumos și zmeul din basme. Sau iarăși, făcând paralele istorice, înfruntarea între calitățile românești autentice și o superputere internațională, care se bazează în primul rând pe forța impresionantă a propriului armament greu. Numai că în fața aceleiași strategii românești a suprizei, a jocului variat, a contraloviturilor fulgerătoare, pe fondul unui moral la cote maxime și al unei mobilități la superlativ, forța brută, dar totodată statică, a adversarei, a fost în final silită să capituleze fără drept de apel. A învins inteligența nativă românească, dublată de o maximă concentrare și stăpânire de sine și a artei jocului de tenis. A fost una din cele mai categorice victorii și una din cele mai scurte finale feminine la Wimbledon – turneul cel mai important și totodată încărcat de tradiție din lume.

Dar nu numai maniera de joc e de apreciat la Simona Halep, această mare campioană care de-acum va intra în rândurile legendelor sportului românesc. În persoana ei sclipesc nestematele virtuților României adevărate. O apariție simplă, plină de naturalețe și de șarm, stârnind spontan simpatia spectatorilor. Iar mai presus de asta, credința și patriotismul autentice, mărturisite limpede și firesc, fără falsitatea unor gesturi teatrale. O sportivă care după fiecare victorie se închină cu semnul crucii și care nu uită să mulțumească țarii și compatrioților ei (reușind totodată să evite instrumentalizarea ei de către politicieni avizi de publicitate) nu pot decât să o înscrie în rândul simbolurilor noastre naționale, al eroilor României de azi. 

În sine, victoriile de pe terenul de sport nu sunt totul. Dar în cazul Simonei ele sunt cu mult mai mult: mereu un prilej de mărturisire și de înălțare românească. Iată de ce nu e de mirare că a fost distinsă cu Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincție a Bisericii pentru mireni (similară cu cea primită de campionul la masculin, sârbul Novak Djokovici, anul 2019 marcând în premieră o dublă victorie „ortodoxă”, dacă ne interesează și astfel de statistici).

Îmbucurător este faptul că ea este conștientă, rămânând totodată modestă și cu picioarele pe pământ, de potențialul ei imens de catalizator pe care îl are pentru conștiințele conaționalilor. La întoarcerea victorioasă de la Wimbledon, în fața miilor de români veniți să-și aclame campioana, Simona a rostit aceste cuvinte:

„Vreau să vă mulțumesc pentru toată energia pozitivă pe care mi-o transmiteți mereu, o simt și atunci când merg la turnee, am foarte mulți români alături de mine. Este un lucru deosebit că ați venit în seara asta atât de mulți să ne bucurăm împreună de acest trofeu! Este extraordinar, îmi transmiteți atâta iubire și atâta bucurie (aplauze)... Știu că avem nevoie un model în viață ca să fim motivați și inspirați, dar cel mai important lucru este să credem în noi. De aceea, dacă reușim să avem încredere în noi, în puterea noastră interioară, suntem în stare să facem orice! Vă doresc numai bine, vă mulțumesc că ați fost alături de mine într-un moment frumos!”

Românii au nevoie mai mult ca oricând de asemenea modele capabile să le dea încredere și care să întruchipeze valorile în care ei se regăsesc. Succesele sportivilor noștri din vara acestui an au reprezentat unul din rarele prilejuri fericite în acest sens. 

Să ne bucurăm împreună alături de ei!