Trăim în istorie, scriem istoria, construim și respirăm în timp și spațiu. Suntem vii și avem un nume și o misiune de dus până la sfârșit când vom fi judecați după niște criterii neînțelese de noi, astăzi. Fire de viață, destine de eroi sau de oameni simpli, de luptători, de lași, de brute și de sfinți. De învinși și de învingători. Și fiecare e un fir (subțire, gros, tăiat în sticlă) în păienjenișul de vieți, de-ncrâncenări, de iubiri de-o clipă sau de-o viață. Ești conștient că te-ai născut spre a fi un biet anonim sau crezi că ești o literă de Aur? În orice caz, de câteva ori în viață te-ai simțit și tu nemuritor și te-ai privit zburând: e scris în legea firii, și-atâția alții înaintea ta au simțit la fel, și-atâția după tine...  

Am desprins dis-de-dimineață fila din calendar. 24 octombrie. Cu gesturi mașinale refac traseul unui ritual anual. Deschid sertarul cu ”vechituri”, arhiva mea personală. Fotografii color și alb negru pe hârtie. Sunt acolo și filme, cd-uri video. Dar 24 octombrie prețuiește mai mult pozele vechi. Mâine este ziua tatei.

O fetiță timidă, cu ochi rotunzi, agățată cu încredere de brațele unui bărbat tânăr, înalt, cu mustață. Le strălucesc ambilor ochii de bucurie. Tată și fiică. Oare când a fost făcută? Undeva... prin anii 80 ai secolului trecut, într-o sală de volei neîncălzită. Se simte atmosfera plină de adrenalină, vuietul și transpirația. Parcă aud vocea tatei cum se adresează celor doi copii înainte de meci:

„Să nu vă prind azi la sală. Nu am nicio șansă.  Ne vor rupe!”

La final, de cele mai multe ori, după meciuri în cinci seturi de o încărcătură nervoasă infernală, câștiga. Îi săream în brațe atunci, curgeam pe bara de la tribuna ascunsă, mă cățăram pe cojoacele de miel ale spectatorilor, săream câte patru trepte pentru a-l îmbrățișa. Plângea de fiecare dată de emoție, chiar dacă juca un banal meci de etapă sau finala play off. Atunci trebuie să fi fost făcută fotografia...

Au fost odată vremuri în care sportul era viu, vremuri în care copii în adidași de cârpă scriau istorie, vremuri în care atunci când cânta imnul pentru o echipă națională învingătoare lacrimile se împleteau pe fețe cu lumina din fibrele tăinuite, ca printr-un vitraliu. Era epoca lui Balaci, minunea blondă, dar și epoca lui Maricel Voinea, extrema stângă a lui Minaur Baia Mare ce înscria din unghiuri imposibile la final de meci. 

Pe unul dintre eroii de atunci am avut șansa să-l cunosc personal: Costinel Stan, antrenor, maestru emerit de volei feminin. Și tatăl meu. 

Domn Profesor. Îl știe toată lumea bună a sportului românesc. De modă veche, sentimental și hâtru, prieten loial și părinte pentru generații întregi de voleibaliste, un cusurgiu fără cusur, minte sclipitoare și suflet al petrecerilor, Costinel nu (doar) intră într-o cameră ci o inundă cu personalitatea sa. De fiecare dată. Înzestrat cu un timbru unic, îl poți auzi la ocazii intonând câte o romanță sau vreun hit din tinerețe. Mi s-a întâmplat atunci, ca tuturor celor prezenți, să mi se prelingă pe obraz, o lacrimă. Sau două. Jucător de bridge împătimit, tată de excepție de la 20 de ani, când cei mai mulți abia se cațără pe ABC-ul vieții, adoră cursele de cai și fumul de țigară. O ascultă în neștire pe Amalia Rodrigues și, dacă ți-e prieten, merge cu tine până după capătul lumii.

Tânăr absolvent de facultate, și-a luat în primire prima grupă de copii. De atunci a început aventura unei performanțe. Echipe mici, fără galoane, care-l primeau cu un zâmbet mut, adolescente timide, venite din provincii îndepărtate, cu un rucsăcel de pânză și o infinitate de speranțe din care făcea în câțiva ani, campioane... Dacă echipele de top, din București sau din provincie, îi furau sportivele pe care le crescuse, mormăia ceva, ca pentru sine, și o lua de la capăt. 

Am crescut în crunții ani ai obsedantului deceniu în atmosfera cantonamentelor micii lui echipe de volei, Flacăra Roșie. Cu două ore înainte de fiecare meci, mergeam la alimentară și luam câte un compot de vișine și scoteam din dulap, de sub haine, portocalele păstrate pentru zile mari. Apoi ne încurajam unii pe alții. Pentru cele mai bune caramele, de la Ambasador, traversam o jumătate de București, schimbam două mașini când veneam de la Muncii, unde avea sală Flacăra lui. 

Era perioada în care circulau în regim de samizdat casetele video cu filme mari pe care le schimbam, seară de seară, în grupuri restrânse. Doctor Jivago, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Gorki Park sau Kramer contra Kramer, Once upon a time in America sau Siberiada ne înseninau serile și nopțile. Mergeam în adevărate excursii cu autobuzele supraaglomerate. Aduse în căciula de iepure a tatei și încălzite tot de el pe un prosop, pe caloriferul călâi, așezam în final casetele ca pe un trofeu pe masa din bucătărie.

Bradul făcut în ziua de 30 decembrie, cantonamentele în care eram nelipsită, în miez de vară sau în crâncene ierni înzăpezite. Fetițele sărmane, multe din ele, nu văzuseră niciodată marea și nici nu merseseră până atunci cu telecabina. Erau adesea speriate de stâncile abrupte care se căscau dedesubt sau, altădată, de viteza trenului. Și tata încerca să spargă tăcerea, să le facă să râdă și să cânte, le dădea cărți, le făcea adevărate programe artistice dacă rămâneam prin coclauri, fără cale de transport înapoi, pe o zăpadă infernală. La Voina-n cantonament, tabără de agrement/Mori de foame, mori de sete, cu gândacii pe perete/. Și când vine ora mesei, ieșim toți în rânduri dese/La masă de dau chiftele, sărate ca vai de ele, improvizau fetele. 

Îmi povestea odată despre un turneu la care a participat ca șef de delegație în Japonia. Niponele – fete bune, antrenate, serioase, perfecționiste. Le-au făcut o primire corectă, le-au oferit zâmbete drepte și muncite. La comanda lui domn profesor, fetele noastre au re-devenit ele însele, la ani lumină de creaturile înțepenite care coborâseră din avion cu câteva ore în urmă când făcuseră cunoștință cu Țara Soarelui Răsare.  Au alergat pe holuri, au luat măsline de pe roșiile ornate, s-au bătut cu frișcă și au încins hore pe terasa de la etajul 28 al imobilului din Tokio. Înainte să plece înapoi, în țară, oficialul japonez le-a spus: ”Nu plecați, aici, singuri, murim câte puțin”.

Îmi amintesc cu câtă preocupare îi umblau ochii peste caietul meu de română. Nu-i plăcea didacticismul școlar. Își chema copiii și inventa un joc. Rotea ochii, vedea bunăoară cuierul de haine, și, pe loc, ne propunea: hai să vedem cine poate să inventeze o poveste mai frumoasă care să aibă ca subiect bietul cuier. Imaginație și epitet, îndrăzneală, verb. Șeherezada. Jocuri în care am crescut. Mingi de volei, compuneri și whist. Ascultam mută de emoție, seară de seară poeziile lui Coșbuc citite de un timbru unic, cunoscut și iubit. Așa am început să visez cu ochii deschiși la istoria românească.

Și-a învățat copiii să-și iubească țara, credința și niciodată să nu cedeze chiar dacă sufletul le-ar fi călcat în picioare.

Acum vreo doi ani eram foarte supărată. Ca o retrogradă a școlii, mi s-au dat, pe rând, clasele problemă spre a le dirigui, cu speranța mărturisită de toți că voi claca. Domn profesor m-a ascultat în tăcere cum bombăneam neliniștită, încălecată de evenimentele pe care simțeam că nu le mai pot duce. Mi-a făcut cu ochiul: „amintește-ți cum îmi lua Dinamo tot ce construiam și cum, anul următor fostele rezerve, copiii de mingi de ieri, creșteau din apă ca feții frumoși și deveneau titulare. Toate ziarele vorbeau despre ele ca despre niște descoperiri de excepție. Dacă ești tare, te ridici de jos, din pumni, și mergi înainte. Și faci din abonații băncii de rezerve niște campioni”. 

A activat ca antrenor la toate nivelurile: speranțe, cadete, junioare, Divizia B, Divizia A, Lot Național Junioare, Lot National Senioare. A câștigat aproape tot ce se putea câștiga: 6 titluri de campion Divizia A1 feminin cu trei echipe diferite, 2 titluri de campion ca director tehnic, 4 cupe ale României, 2 supercupe, Final Four, Champions League... 

Ca antrenor principal la echipa națională a României, în cei 22 de ani petrecuți ca strateg pe banca tricolorelor a reușit, pe bandă rulantă, calificări la europene, la mondiale și un titlu la Campionatul Mondial Universitar. Cu unghiile roase de emoție, a ascultat în picioare de zeci de ori cum cânta imnul și privea cum tricolorul se ridica pe cel mai înalt catarg. A dansat hora bucuriei cu steagul deasupra capului ținându-și mâinile transpirate în mâinile atâtor generații de sportive. 

„Măi, voi să țineți minte, aia a lui Pierre de Coubertin cu important este să participi iar nu să câștigi este pentru iubitorii de mișcare din parc. Noi, care reprezentăm România, intrăm în teren să câștigăm”.

Sportul. Competiția, înfruntarea feroce, jocul serios cu reguli stricte și care ține doar câteva zeci de minute. Încleștarea unei vieți în miniatură, o machetă a destinului colectiv la sfârșitul căreia pierzi sau câștigi. În timpul unei întreceri participanții devin cărți deschise: din mișcarea, dăruirea, gesturile, privirile lor se hrănesc spectatorii. E ca în viață.

La mulți ani, ticiule!