În principiu, mi-am propus sa nu scriu despre fotbal, dar, atunci când am făcut-o, am folosit prilejul pentru a descifra mai bine ițele complicate care se află în spatele acestui sport, în aparență cel puțin, atât de simplu. De data asta o fac pentru că am descoperit primul roman despre fotbal care a apărut vreodată, iar autorul este un ziarist italian de a cărui obiectivitate nu trebuie să ne îndoim nicio clipă.

 

Sigur, cartea este ficțiune pură, dar are meritul de a prezenta o lume lacomă după câștig, un patron în stare de crimă pentru ca echipa sa să câștige, dar si să schițeze cu un rar talent evenimentele care au loc în timpul unui meci banal de campionat. Totul, din punctul de vedere al unui fotbalist al cărui monolog prezintă frământările și gândurile sale atunci când intră pe teren împotriva echipei care l-a format, silit să înfrunte publicul care l-a idolatrizat pe vremuri, dar care acum îi este total ostil, iar infernul celor 90 minute trebuie suportat sub ochii celei pe care a iubit-o necondiționat cândva. 

Sincer să fiu, m-am amuzat puțin atunci când am citit prezentarea romanului. Nu pentru că Massimo Bontempelli, scriitorul care face recenzia cărții lui Franco Ciampitti, nu și-ar îndeplini cu deplină măiestrie menirea și nici măcar pentru că nu ar avea vreo treabă cu sportul. Dar, mi-am adus aminte de articolele scrise de marele Rebreanu despre acest joc care a înnebunit atâta lume și abia atunci am înțeles cheia enigmei: maeștrii penelului văd artă pură acolo unde majoritatea, inclusiv subsemnatul, vede doar o luptă golănească pentru un ciolan din ce în ce mai chelit de carne. Și mai este un ceva, și anume acel ceva care te reține atunci când scrii despre o carte sau despre un film. Cum să îi faci pe cititori să te creadă că nu ai niciun interes personal? Oameni buni, această carte mi-a căzut în mână total întâmplător, a fost publicată în timpul celui de-al doilea război mondial într-un tiraj foarte mic, iar în zilele noastre nu cred că mai există, în anticariate sau în biblioteci de specialitate, mai mult de câteva zeci de exemplare.

Haideți să vedem cum gândește despre jocul de fotbal acest Massimo Bontempelli, un scriitor care a adus în peninsulă un curent literar care, mult mai târziu, îl va face celebru pe Gabriel Garcia-Marquez, și anume realismul magic. Evident, am păstrat scrierea și farmecul unei limbi române învechite, puțin greoaie, dar parcă mult mai melodioasă decât însăilările fără rost ale multor compatrioți din zilele noastre. Deci, puțină atenție:

"Ciampitti a avut îndrăzneala să încadreze cartea într-o tehnică de monolog a la Schnitzler, precum în 'Domnișoara Elsa', dar sunt sigur că nu știe acest lucru, și să armonizeze totul cu un simț analitic pe care până azi nu l-am întâlnit decât rareori, și atunci doar în slujba unor stări sufletești dintre cele mai oscilante. Așa a obținut prea-plinul acțiunii și al echilibrului din sport, mai ales a unui sport colectiv cum este fotbalul". 

Criticii literari au meritul de a face mai complicat ceea ce, în esență, este foarte simplu. Adică, povestea unui fotbalist profesionist care seamănă teribil de mult cu altele similare din timpurile noastre. Dar, are meritul de a fi prima din lume, narată la persoana I și care prezintă cititorilor lumea unui sport la care Italia era deja, la ora aceea, dublă campioană mondială. Și, precum se poate deduce din paginile cărții, nici pe vremea aceea lucrurile nu erau chiar ceea ce păreau a fi. 

Ion Albotă, traducătorul și autorul prefaței cărții, scrie și el câteva rânduri, care, de data aceasta, nu m-au mai făcut să zâmbesc. Poate să reflectez un pic mai mult. Românașul nostru citează și analizează spusele unui scriitor francez despre sport, și, suplimentar, face, tot în sprijinul cărții, o critică severă a sportului profesonist și îndeosebi a competiției-mamut care era, deja, Olimpiada. Interesant este că atât românul, cât și italianul, cetățeni ai unor state naționaliste la acel moment, critică în termeni duri șovinismul american și pretenția de lideri pe care și-o arogau încă de pe vremea aceea conducătorii Americii. Iată, în această ordine, câteva idei:

"Un cunoscut și prețuit scriitor francez, Jean Girardoux, mărturisea, pe vremea când semna cronica sportivă la marea publicație lunară 'Les Annales', iar respectiva revistă tocmai organizase un premiu literar pentru cea mai bună scriere sportivă, că biroul său a devenit inutil. În fiecare an, pe masa lui își dădeau întâlnire, printre fanioanele internaționale care simbolizează națiunile și trofeele de sticlă ce vor să eternizeze victoria, mai mult de 300 manuscrise, toate cuprinzând intrigi simple, sănătoase și modeste, cu personaje naive, candide chiar. Acesta este ceasul de nevinovăție al literaturii! Și avea dreptate!"

Frumos spus, dar dacă aș fi citit cartea în anii 50 ai secolului trecut, atunci când aș fi avut, să zicem, vârsta la care aș fi buchisit primele cărți, ce-aș fi zis despre cuvântul introductiv? Nici nu l-aș fi citit, sunt absolut convins de asta. 

Pe urmă, acest Albotă, despre care se știe doar că a fost actor de teatru, face considerații despre o carte în care, chiar el mărturisește, nu crede absolut deloc! Dar, crede în sentimente și în senzațiile unice pe care le provoacă spectacolul în sine. Și ce frumos o spune! Până la urmă, ce este mai interesant? Recenzia cărții, prefața ei sau romanul însuși? Frumoasă dilemă... Deci, atenție!

Impecabilă descriere, iar trecerea timpului, dar și perenitatea sportului, fac aceste cuvinte să pară și mai frumoase. N-aș fi fost niciodată în stare să descriu în felul acesta momentele de concentrare supremă, dar adevărul este că nici eu nu cred în literatura sportivă. Dar, este atât de uman totul, atât de sensibil, atât de apropiat sufletului, încât nu poți să nu citești slovele care însoțesc îndoielile gladiatorului care intră în arenă pregătit să moară. Pentru că, sportiv vorbind, toți fotbaliștii mor, puțin câte puțin, în fiecare minut 90 pe care îl petrec pe stadion. Nici nu mai scriu despre criticile aduse SUA, n-are niciun rost.

 

Cititi, oameni buni, "Minutul 90". Federico Ciampitti merită barem atâta lucru. Nici măcar nu este un mare roman, ci doar o schiță imaginară a mișcării angrenajului care este echipa de fotbal și a felului în care fiecare rotiță se învârte într-un sens, de cele mai multe ori, total aleatoriu.