Am urmărit și eu, ca toți iubitorii de sport, o parte din transmisiile televizate de la Rio de Janeiro. Sincer să fiu, chiar am apreciat strădania TVR de a prinde "live" cam tot ce putea interesa pe fanul român, respectiv fie o competiție unde putea fi urmărit un compatriot, fie, în lipsa acestuia, a unei întreceri tari și pline de scântei. Din acest punct de vedere am remarcat, de exemplu, transmisiile care au surprins singurul nostru aur, cel de la scrimă, sau disputele dintre Serbia și Croația, atât la baschet cât și la polo. 

 

De-a lungul timpului, dar mai pregnant în epoca recentă, s-a ajuns la împărțirea turismului în mai multe categorii. Bunăoară, se acceptă deja existența turismului de business, a turismului de relaxare, chiar și a turismului sexual. În fine, sunt mai multe situații, dar voiam doar să atrag atenția asupra apariției unui nou gen de turism. Și anume, cel sportiv, la care noi, românii, suntem mari maeștri. Imaginați-vă cât de lipsit de imaginație trebuie să fii, a se citi nesimțit, ca să stai cu burta la soare la Rio, să ieși ultimul în seria ta de calificare și apoi să-ți continui vacanța pe banii contribuabilului român. Pentru că exact asta au făcut românașii noștri în timpul competițiilor, au sfidat spiritul olimpic și s-au mulțumit să facă plajă și să încaseze diurna olimpică. 

Sigur, există și excepții, bunăoară fetele de la scrimă, de care tocmai vorbeam, de tenismeni sau de câțiva băieți curajoși de la lupte. Nu sunt în măsură să dau verdicte, dar cifrele vorbesc de la sine. La raportul dintre numărul de medalii și numărul membrilor delegației stăm mai rău chiar decât frații de peste Prut. Repet, n-are niciun sens să facem comparație cu ungurii sau cu sârbii, trebuie doar să tragem concluzia de rigoare. Am fost, cândva, până nu demult, cea mai puternică națiune sportivă dintre țările mici și mijlocii. Cu siguranță acum, după cea mai slabă recoltă olimpică ever, am ajuns cea mai slabă națiune sportivă din întreaga istorie a umanității.

Pentru că aici este scuza noastră. Imaginați-vă, dragi cititori, cum ar fi fost dacă americanii nu ar fi separat cu de la sine putere Kosovo de Serbia. Ei bine, are legătură cu noi, da, și știți de ce? Pentru că medalia de aur câștigată de kosovari ar fi fost contabilizată în dreptul Serbiei, lucru care nu ne-ar fi deranjat atât de tare, având în vedere nivelul sportului din toate republicile ex-iugoslave. Dar, așa, am ajuns să avem o medalie de aur, una singură, exact cât Kosovo, țară nici măcar unanim recunoscută internațional. Mai rău, și Singapore are o medalie de aur. Adică, un oraș-stat despre care sincer să fiu nu aveam habar că are sport. 

O țară de mărimea României și cu potențialul ei sportiv arhicunoscut, care a dat sportului talente ca Hagi, Nadia, Năstase, Patzaichin sau Gațu, se târâie acum să ia fața Singaporelui sau acestui Kosovo cu frontiere încă incerte și care este cunoscută în lume doar pentru traficul de organe. Suntem egali sau mai slabi decât țări cu populații cât cartierul bucureștean Drumul Taberei sau cu orașe care se vor state, după modelul Greciei Antice. Poate că ne va întrece în curând și Monte-Carlo, cine știe? Se înscrie și Mihaela Rădulescu în Comitetul Olimpic Monegasc, își ia cetățenia de rigoare, se inventează un nou sport olimpic, de exemplu, modellingul, și ia și ea o medalie de aur care va valora cât recolta țării ei de origine.

Lăsând gluma la o parte, suntem o rușine internațională. Explicații se găsesc cu duiumul. Distrugerea bazelor sportive, dezinteres în pregătirea juniorilor, lipsa banilor etc etc etc. Evident, există și niște cauze cât se poate de reale. Dar, cum se face atunci că toate țările ex-comuniste și-au menținut standingul? La noi este vorba de un factor nou. De nesimțire. Pentru că dacă ai un minim de bun simț, fie te duci acolo și dai TOTUL, fie rămâi naibii acasă și rezolvi cuvinte încrucișate. M-am ferit să dau nume pentru că oricum acestea sunt deja știute. Păi, dacă trebuie să naturalizăm un cecen care nu știe o boabă românește pentru a ne bucura și noi de un bronz amărât, înseamnă că am atins deja fundul sacului umilinței și rușinii. Sigur, bravo acelui băiat, dar nu au o strângere de inimă restul așa-zișilor sportivi care au mărșăluit triumfal prin Noua Portugalie? Nu, nici când s-au întors în Noua Românie nu au avut nicio jenă. Ce altă țară le-ar mai stipendia șoriciul gros, manelismul și tatuajele scârboase pe care și le etalează pe la terasele de fițe din Dorobanți, atunci când, la braț cu câte o pipiță, se umflă în pene și povestesc despre marea provocare care a fost pentru ei Rio de Janeiro. 

În încheiere, să menționăm și o infracțiune internațională. Mai precis, sportivilor ruși cu handicap li s-a interzis să participe la Jocurile Paralimpice de la Rio, pe motiv că asupra sportului din țara lui Putin există suspiciunea dopajului. Trec peste faptul că miroase a vină colectivă, ceea ce pute din start, dar ceea ce este grotesc este faptul că niște oameni cu handicap, care ar fi avut prilejul să se întâlnească, să lupte și chiar să socializeze cu alți oameni care au aceleași probleme, nu vor putea merge peste Ocean. Și nici măcar unul dintre ei nu ar fi fost dopat, Vă dați seama, cum ar fi să se dopeze un sportiv care este condamnat să-și petreacă restul zilelor într-un scaun cu rotile! Absolut dezgustător, nedemn și inadmisbil. Și, fără să am dovezi concrete, intuiesc că în spatele acestei decizii stau yankeii. Eh, când ziceam eu, după ce s-a dovedit că Andreea Răducan luase un nurofen, că va urma să vezi că-l prinde dopat pe cârmaciul din barca de 8+1 sau că-l dovedesc pe un șahist, lumea a râs. Păi, dacă se dopează un paraplegic, se va scula din scaun și ne va sugruma pe toți. Cam așa văd unii această lume. Sincer să fiu, mai bine stăteam cu întreaga delegație acasă și cred că eram mai câștigați. Dar, nu e timpul pierdut! Dar, ce zic eu? Stai așa, că sunt mulți care n-au fost niciodată în Japonia și vor dori să facă turism și acolo. Drum bun, băieți și fete! Vă vom încuraja frenetic... Dar, luați și voi măcar un bronz. Asta, ca să intrăm în clasament și în computer. Altfel, cine ar mai putea dovedi că am fost la Tokyo? Nu mai bine stăm acasă? Ca și acum?