Olimpiada de la Pyeongchang, oraș pe care îl iau mereu cu copy-paste, are un rol ascuns pentru unii, dar evident pentru alții, și anume inventarea unui fenomen acolo unde nu există, dar unde sunt bani și există și voința politică necesară. Să vedem ce înseamnă această competiție pentru Coreea de Sud și să vedem ce avantaje și dezavantaje aduce poporului coreean și nu numai. 

Dincolo de faptul că se investesc sume fabuloase în dosarele de candidatură, dar și pentru susținerea lobby-ului acolo și atunci când trebuie, este evident că această manifestare aduce beneficii uriașe gazdelor, dar și marilor concerne implicate în vânzarea de material sportiv, electronice și turism. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne facem probleme. Chiar dacă pe hârtie pare a fi o gaură imensă, investițiile fiind de nivelul miliardelor de dolari, se pare că în timp sumele se vor întoarce însutit în buzunarele investitorilor. 

Pentru că a mai fost o dată. În 1988, ultima Olimpiadă a Războiului Rece, când cu scandalul Ben Johnson sau, pentru noi, cu magnifica Daniela Silivaș, regina de la Seul, o sportivă astăzi pe nedrept uitată. Atunci, provocarea lansată direct de americani vecinului comunist și Uniunii Sovietice a prins, iar imaginea Coreeii de Sud, abia ieșită dintr-un dement regim de dicatatură, a surprins pe toată lumea. Pe scurt, a fost un câștig de imagine uriaș pentru gazdele sud-coreene, lumea văzând la televizor o țară modernă, cu tehnologii de ultimul răcnet, dar și cu servicii secrete și polițienești de excelentă calitate, din moment ce nu s-a consumat niciun incident pe parcursul jocurilor. Desigur că în spatele regimului s-au aflat și se află Statele Unite, cel mai puternic stat de pe planetă.

Succesul înregistrat de sud-coreeni, un zero sportiv la acel moment a atras invidia Chinei, gigantul asiatic care se deschisese către lume și care era, la rândul ei, un zero sau cam tot pe acolo în materie de sport. Pentru că sport înseamnă bani. Mulți bani. De altfel, sud-coreenii au prins bine mișcarea, drept pentru care aveau să organizeze ulterior toate competițiile internaționale posibile, inclusiv CM de fotbal, ediția 2002. Și aici nu pun la socoteală Summiturile internaționale organizate de Seul, și ele la rândul lor aducând un pic de reclamă țării dimineților liniștite. Imaginați-vă câte televizoare noi s-au vândut în Coreea cu ocazia Olimpiadei de Vară din 1988, a Campionatului Mondial de Fotbal din 2002 sau a Jocurilor Olimpice de Iarnă din acest an. 

Pentru a vinde ceva, trebuie ca acel ceva să prindă. Pentru ca un anume ceva să prindă, trebuie să însemne ceva. Drept pentru care, pentru a însemna ceva, s-au aranjat de sus performanțele coreene în materie de sport. Cu arbitri, cu acordul adversarilor sau chiar cu inventarea anumitor sporturi olimpice, gen taekwondo, un stil de arte marțiale specific coreean și la care numai ei se pricepeau în 2000, la JO de la Sydney, atunci când a devenit sport olimpic, drept pentru care dintre cele opt medalii de aur puse în joc jumătate au fost câștigatede coreeni sau de coreence. Da, există și varianta feminină a acestui sport la care ai pe tine desenată o țintă. Doar dacă lovești acolo se punctează. Sincer, eu am crezut inițial că era vorba de o glumă, m-am gândit chiar la bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei, atunci când sârbii purtau tricouri imprimate cu ținte pe care era scris Target. Și, atenție, nu au luat toate medaliile de aur pentru că bătea la ochi, ironia supremă este că s-au lăsat învinși în câteva finale. Miza? Depășirea la limită a recoltei de medalii a lotului olimpic al României și clasarea între primele 10 țări în clasamentul pe medalii, deoarece doar primele 10 își împart beneficiile competiției. Ironia este că deși ne-au aranjat inclusiv nouă să pierdem niște medalii de aur, vezi cazurile Răducan, Melinte sau arbitrajul scandalos de care a beneficiat Dumitrescu îm finala de la box, ironia este că nici sud-coreenii nu s-au clasat în primele 10 pentru că, ghinion, au pierdut alte medalii de aur pe care le considerau acontate. Dar, nu-i o problemă, taekwondo, sportul în care fiecare competitor este o țintă vie a rămas de atunci sport olimpic și un bun motiv pentru o recoltă coreeană de medalii la un sport pe care doar ei îl practică. E ca și cum am face noi din oină sport olimpic și am concura singuri. 

Sigur, pentru a vinde asemenea minciuni, cum au fost de exemplu arbitrajele scandaloase din meciurile contra Italiei sau Spaniei la CM, trebuie ca propriul public să înghită gălușca, trebuie concursul presei și al așa-zișilor formatori de opinie etc. Gândiți-vă câte sute de milioane de mingi de fotbal s-au vândut în Coreea după acele "performanțe" fotbalistice. Plus tricouri de fotbal și adidași de firmă. Pentru că trebuie să vă fie clar, nu doar guvernul sud-coreean plătește aceste rezultate, ci firme străine renumite își asumă o mare parte din procentul care le revine obligatoriu pentru cumpărarea de ziariști sau de arbitri. Și chiar de public. Oameni plătiți pe post de animatori, îmbrăcați în tricourile țărilor participante sau fluturând steaguri ale acestora. Abia la un prim-plan realizezi fake-ul. Nu sunt europeni sau americani, aceștia au rămas acasă sau schiază liniștiți la Ischgl, ci găzdari kinezoi care vor să sugereze ideea unui turism de masă din Europa. Să fim serioși. Exact ca si la fotbal, nimeni sau aproape nimeni nu s-a aventurat în Coreea de Sud. Dar, oamenii vor să sugereze succesul la publicul local. Sigur, acesta va fi garantat peste câțiva ani, atunci când copiii de azi vor pune schiurile în picioare și se vor apuca și ei să schieze constant așa cum fac europenii de sute de ani. 

Exact ca la taekwondo, și aici s-a inventat un sport la care coreenii sunt mari maeștri. Tot din lipsă de concurență, desigur, fiind vorba de un sport care nu există pur și simplu în țările din Europa sau America. Aici e și mai cool, patinezi în poziția șezând, ca la toaletă, pentru a câștiga "coarda" și ai chiar voie să ții mâna jos pentru a-ți dirija mai bine alunecarea. Am exagerat puțin, dar credeți-mă că nu foarte mult. Aici, începând cu Nagano, au câștigat mâncătorii de usturoi, cum le spun japonezii, 21 medalii de aur, iar China comunistă încă vreo 10. Nu de alta, dar sunt și chinezii implicați. Să ne imaginăm câte plasme s-au cumpărat în China atunci când băieții cu ochii oblici s-au calificat la CM de fotbal din Africa de Sud? Sau cu ocazia Olimpiadei de la Beijing? Nu uitați că următoarea ediție a JO de Iarnă va avea loc în China! Hai să ne imaginăm acum câte perechi de schiuri vor fi cumpărate în Asia în următorii să zicem 20 ani? Pentru că efectul este pe termen lung... N-are nicio importanță că actuala Olimpiada este un faliment din punct de vedere al participării afective a publicului, competițiile sunt perfect organizate, performanțele demne de toată admirația, short-track-ul și simpatica echipă a Coreii unite pe drumul cel bun, totul este să ai răbdare. Iar marile concernuri au răbdare... Chiar mi-aduc aminte de un film cu Alain Delon, "Mort d'un pourri", "Moartea unui împuțit", cunoscut la noi sub numele de "Alibi pentru un prieten", producție, atenție!, 1977. Dialogul era între doi masoni și avea loc undeva în afara Parisului:

- Vreau să investesc niște bani în Europa de Est.

- Ești nebun? Acolo e comunism de tip sovietic!

- Yes! But how long? răspunde cestultimul într-o engleză simpatică și cu un puternic accent franțuzesc. După care ambii izbucnesc în râs. 

Dacă nu mă credeți, revedeți filmul. Și nu doar pentru această replică. Este o creație cinică și care spune adevărul unor indivizi care cred că totul este o glumă. Eventual, cu repetiție. 

Ca să închei, aș dori să punctez și implicarea Nordului în Jocuri, dar o voi face cu ocazia unui comentariu mai amplu despre evoluția geo-politică a statului sud-coreean după încheierea armistițiului care a pus temporar capăt războiului fratricid din Peninsula Coreeană.