Cum a ieșit dimineață din casă, Vasile Bujor a și văzut printre scândurile gardului un șirag de ochișori: negri, albaștri, căprui, verzi – și toți ochii aceștia se boldeau la un pom de cireșe care se coc devreme și tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama la ce se întâmplă în grădina lui.

— Bu-un, se apropie stăpânul și băieții o rup la fugă care încotro; da Vasile, de colo: Ia stați, bre! Eu știu de ce fugiți: nu vă puteți cățăra în pom, așa-i?

Băieții se uitau unul la altul: nu cumva e o cursă la mijloc?

— Eu pot să mă sui și fără scară, a zis Iacobaș.

Apoi ceilalți, unul câte unul, au trecut de partea lui Iacobaș. Numai Luca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un deget.

O clipă zăbavă și pomul era pli-i-in de copii, c-au prins curaj și fetițele de pe uliță. Ba s-a urcat și Olguța, fata lui Vasile Bujor… Și uite așa, n-a mai rămas o cireașă în pomul acela, iar copiii s-au întors cu ochii plini de lumină, pe la casele cui îi are.

Tocmai pe-atunci, s-a întors și gospodina casei de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung la Vasile:

— Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaștri. Dacă n-ai băieții tăi, iaca, îi găsești pe uliță când îți trebuie…

Nici prin cap să le dea însă, unora dintre copiii care au mâncat atunci cireșe, că în noaptea aceea o să-i aresteze. Ba că o să-l scoată cu pușca din casă și pe omul care le dăruise un pom întreg de cireșe!…

Știau despre asta numai câțiva militari, ascunși în Văgăuna Bursucului, nu departe de satul basarabean Sofia. Unul împărțea cartușe, altul încărca arma, al treilea ascuțea baioneta… Mai venea pe aici, tupiluș, și câte o coadă de topor din sat, să-l pârască pe careva…

Era 12 iunie 1941. Totul era gata, numai că așteptau pârdalnica de noapte, după întâiul cântat al cocoșului, când necuratul își bagă coada în viața oamenilor.

Că zburau de acum pe la granița Basarabiei avioane nemțești încărcate cu bombe, militarii sovietici din Văgăuna Bursucului habar nu aveau. Alta era grija comandanților lor! Ei aveau ce aveau cu copiii care mănâncă cireșe și cu cei care cresc cireși. De ce? Păi să mai facă schimb – pe noi să ne tot ducă în Siberia, la foame și îngheț, iar ei să vină la cireșe și la toate cele de-a gata. Ba, chiar să se facă stăpâni în casele noastre și pe pământurile noastre!…

Olguța tocmai visa că un fluture își cere voie să se așeze pe una dintre florile ei din fața casei, când aude niște bătăi strașnice în ușă. N-a apucat tata să deschidă, că au și fărâmat ușa. Au năvălit doi, cu puștile: unul cu cicatrice pe față, celălalt cu nasul turtit și ochi înguști. Alți doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înțeles, în rusește, să se îmbrace iute și să iasă afară.

— Mamă!… Tată!… Unde ne duc?

Mama amuțise de tot. Doar ochii îi alergau speriați, de colo-colo.

(extras din carte)

Scrisoare din Basarabia

A mai trecut o iarnă, pe la Sânziene vine o telegramă de la pușcărie:
"Trimite-mi sandalele. Te sărut, mama”.
– Cum să i le trimit, dacă ea s-a dus în sandalele celea? nu se dumerea fata. Dar poate că le-a uitat în bordei și n-are cu ce veni?!
Și Olița a alergat în cătunullor, n-a găsit nici urmă de sandale în bordei. Cum o aștepta pe mama, a rămas în cătun, la una Caterina.
– Știi ce, Oliță, i-a zis femeia, mai fă și tu ce poți prin gospodărie, că o să am și eu obraz.
Da fata, ca o furnică, fuga încolo, fuga încoace, la toate se pricepea, ba a săpat toamna și cartofii cât era grădina de mare, și i-a cărat, mititica, în casă.
– Vine mama ta, îi strigă într-o zi un om și Olița alergă la drum.
Cu ochii duși în fundul capului, gârbovită, mama abia mergea, sprijinindu-se într-un băț. Până și de la pușcărie i-au dat drumul mai înainte, așa de bolnavă era. Când își văzu fata, sărută pământul, făcându-și cruce: "E vie Olița! Mulțumesc, Doamne!” Cum a deschis ușa bordeiului, să creadă, să nu creadă? Au și cartofi pe iarnă, și morcovi, și sfeclă roșie…
– Eu le-am câștigat, mamă, se lipi de ea Olița și se uită la picioare: era tot în sandalele celea. De ce mi-ai spus să ți le trimit, a?
– Ți-am dat un semn că-s vie, fata mea.
În toamna aceea a trimis-o pe Olița la școală. Acum o mai rupea rusește, dar mai an holba ochii, nu înțelegea o boabă. Când o chema atunci la răspuns, un băiat din Bucovina îi traducea învățătoarei ce spune Olița în românește.
Cum ajungea acasă, hai în pădure cu mama după lemne def oc. Odată, când se întorceau, mama zice:
– Oare ce-i asta, Oliță? Parcă se învârtește pădurea…
– Ai amețit, mamă. Ta-are mai ești slabă și te-ai făcut mititică. Ia așază-te pe creanga mea.
Mama nu se da, fata de colo:
– Hai, că ești ușurică, ține-te, mamă! și o târî pe creangă până acasă. De atunci nu mai ieșea din bordei, doar că făcea focul.
Într-o zi nu știu care din elevi strigă: "Bujor, ia uită-te pe fereastră!” Era mama, venea într-un suflet, nu alta, s-o fi întâmplat ceva. Olița o zbughi afară, dar când să ajungă la dânsa, mama căzu:
– O scrisoare de la fe-te-Ie mele! Din Ba-sa-ra-bia! plângea ea.
Până acasă se târî mai mult în coate și pe genunchi. De trei ori îi citi fata scrisoarea.
Era de la surorile ei mai mari.
– Mai citește-o o dată, o rugă mama, iar când au intrat în bord ei, îi spuse: Afară cârâiau ciorile, ia citește-o aici s-o ascult în liniște.

(extras din carte)

Cui ți-ai vândut sufletul?

Din ziua aceea Olița n-a mai intrat în bordei, la mama însă venea și numaidecât lăsa o fărâmitură pe mormântul ei: praznic pentru păsări.
Unde înnopta? Se uita de unde ies aburi, acolo stăpânul își făcea baie și ea îl ruga s-o lase să doarmă în baie, pe lavița udă și goală. Până la o bucată de noapte era călduț, pe urmă îi dârdâiau dinții.
Când afară s-a încălzit, înnopta ba ici, ba colo, în tufari. Sub cap mânuțele ei, altă pernă nu avea. Somn de iepure era acela, cum ceva, sărea din culcuș: grozav se mai temea de șerpi.
Într-o dimineață, cum face ochi, dă de o fetiță. Dormea, covrigel, lângă dânsa.
– U-ța, tu ești? se învioră Olița. De când nu te-am văzut! Știi că a murit mama?
– Am auzit. Dumnezeu s-o ierte.
– Dar tu pe unde ai umblat?
– Prin cătune, ceream de pomană. M-au prins și m-au adus înapoi.
Demult o frământa pe Olița un gând:
– Știi ce, Uța, hai să fugim mai departe, ca să nu ne mai găsească.
– Unde?
– Acasă! Poate că s-au dus rușii de la noi.
– Da-a? îi flutură un zâmbet, pe care îndată îl și înghiți o umbră: Păi n-am pe nimeni la Bălți, tata e în lagăr, mama a murit mai anțărț.
– Te iau la Sofia.
– Merg, dar știi, Oliță, ce drum lung e până acasă? Tocmai opt mii de kilometri! Fără bilet, numaidecăt o să ne prindă.
– Am eu parale, Uța, moș Capral n-a luat un bănuț pentru sicriu.
Și Olița i-a scos din papucul de buci unde îi ținea ascunși.
Să fi trecut o săptămână, nu mai mult, și fetele erau pe un vapor care plutea pe râul Irtâș. Oglindă nu aveau, se uitau, bucuroase, în apă: sunt ele ori nu? Și chiar se duc acasă?!
– Un craniu pe râu! strigă nu știu care.
Uța și Olița au tresărit. Să nu tacă marinarul acela? Ăsta, cică, e cap de moldovean deportat. "Nu departe de mal, spunea el, a fost un lagăr, pe mu-ulți moldoveni i-au îngropat aici și, cum râul mănâncă nisipul, ba un craniu, ba altul iese deasupra și numai apa știe unde îl duce…” Uța n-a mai ajuns acasă, a rămas dădacă într-un oraș din Belarus.
Ca un pui de căprioară rănit și fugărit de vânători tocmai de la capătul pământului, a intrat Olița în Sofia. Din ochii ei trudiți izvorau când boabe de lumină, când fărâme de lacrimi. Râdeau și plângeau.
O fântână de acasă îi ieși în drum, avea o creangă de vișin în cumpănă. Mânuțele fetei încolăciră ghizdelele și ea sărută căldarea.
– Bună dimineața, apă din Sofia, se uită Olița în fântână.
Era Duminica Mare. De ce satul e posomorât, pustiu, parcă e altul nu știu cum. Iată un om pe drum, nici nu întoarce capul, mai trece unul… Măcar s-o întrebe:
– Cine ești, tu, fetițo, care te speli la fântână? De unde vii?
Nimeni n-o cunoaște. La casa surorii sale mai mari, când a ajuns, mai întâi a sărutat portița. Numai câinele cel cu un ochi a recunoscut-o.
A vrut să latre și a rămas cu gura căscată, dând din coadă. Fetei nu i-au mai ajuns puteri să deschidă ușa, a căzut în prag, îmbrățișându-l.
– Olița! ieși din casă soră-sa Eftimia. Străinica noastră s-a întors! și prinse a răcni de se adunară vecinii. Și numai iată aleargă și altă soră:
– Unde ai lăsat-o pe mama, Oli-ța-a! își smulgea părul din cap.
Un vecin o trage de limbă și altul o iscodește. Olița strânge capul între umeri: ce să le răspundă? O vorbă e destul ca s-o ducă înapoi la urșii cei albi.
Când s-a mai împrăștiat lumea, surorile au sclipuit ia acolo de-o mămăligă, era prăpădul foametei în Moldova.
Abia s-au așezat la masă, afară, sub nuc. Mămăliguța aburea între ei, și văd că un om deschide portița și vine, tăcând, vine, vine, apoi bagă degetele rășchirate sub mămăligă, o ia de pe masă și unde o strânge la piept așa fierbinte și iese cu dânsa din ogradă. Ai casei au rămas buimăciți, cu ia așa niște ochi.
– Păi dacă au măturat podurile ăștia cu steagul roșu, a zis sora Alexandra.
Mai stăteau încă la masă, când aud câinele Iătrând. O matahală de milițian intră cu pași mari în ogradă. Era cu pușcă.
– Olga Bujor, ești arestată! atât l-a ajuns capul să zică și unde scoate un cartuș din buzunar și încarcă pușca.
Inima Oliței se făcu cârcel.
– Gheorghe, îl roagă Eftimia, ești din sat de la noi, las-o măcar o zi, e de la drum, mititica, și-i dă un scaun: Ia stai cu noi la masă.
– Nu, am ordin ș-o duc azi la casa de stat.
Se umplu văzduhul de bocete, când o scotea pe Olița cu pușca din ogradă. Și cum treceau pe lângă biserică, fetița a prins grai:
– Mă lași să mă rog oleacă pentru mama? Acolo, unde mă duci, nu-s biserici.
Gheorghe se mută de pe un picior pe altul, mai trage o țigară, fata nu-i. Oare n-a fugit? Și intră în biserică cu pușcă cu tot și cu chipiul în cap. Olița sta în genunchi cu o lumânare în mână.
– Gheorghe-hăi, Gheorghe, ai și tu morți, ce-ai intrat cu pușca în biserică? se apropie o femeie și-i dă o lumânare.
– Dacă ai murit, să-ți sufle într-un loc, se hlizește Gheorghe, ce-ți mai trebuie lumânare?
– Doamne ferește, își face cruce femeia.
– Hai, că o să-mi crească barbă aici, o înhață Gheorghe de mânecă pe Olița.
Supărată că i-a stins lumânarea, Olița îl întreabă afară:
– Bade Gheorghe, cui ți-ai vândut sufletul? Satanei care ți-a dat armă?
Gheorghe a holbat ochii: nu-i venea a crede ce iese din gura ei, da Olița își descărca sufletul:
– Cine a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii!
– Pe a ta o s-o mănânce întâi, ai uitat că eu am pușcă!
Unde a dus-o Gheorghe? La pușcăria din Bălți.
Cât au ținut-o acolo, de trei ori i-au mânat pe arestați pe jos, înconjurați de câini și gardieni, tocmai la Gara de Nord, ca să-i aducă apoi îndărăt. Pe drum nu aveai voie să întorci capul înapoi, nici în stânga să te uiți, nici în dreapta.
Odată, cum mergeau prin glod, unul care venea din urmă o întreabă în șoaptă:
– Ești Olița Bujor?
– Da, răspunde ea și nu întoarce capul.
– Fiica lui Vasile, calic de-o mână?
– Da, și nu întoarce capul.
– Păi eu am fost cu Vasile într-un lagăr.
Olița uită și de gardian; și de tot și se ițește înapoi să-I vadă pe omul acela, da gardianul când a urlat odată: "La pământ!” și unde îi culcă pe toți delaolaltă în mâzga drumului.
A doua zi mai caută-l pe omul acela. Dar și pe puiul nostru rănit de căprioară l-au tot fugărit hainii de vânători cu câinii prin NOUĂ închisori până l-au adus în Siberia, unde și-a dat mama sufletul… Prin câte i-a fost dat Oliței să mai treacă, e o carte nouă. Acum să vedem ce s-a întâmplat când s-a reîntors peste mulți ani acasă.
Era de acum mare, și-a făcut casă, dar nu se lipea nici mâncarea, nici somnul de dânsa: unde – i tata? Câte pușcării erau în țară, la toate a bătut în ușă. "Vasile Bujor? Caută-l în altă parte, aici nu-i…”
Când nu mai avea nici o nădejde că o să-i dea de urmă, odată, în Bălți, o oprește un
om a-alb la păr și fără dinți. Scârțâia când mergea, așa de hrentuit era.
– Ești Olița Bujor, a? și se uită în jur. Am să-ți spun ceva, dar aici mă tem. Stalin a murit, urechile lui însă au rămas.
"Doamne ! a împreunat mâinile Olița, d-apoi el e chiar omul cela care a stat cu mine în pușcăria din Bălți!” Nu știau unde să se ascundă și s-au băgat sub podul de peste Răut.
– Mă cheamă Nicolae Oloieru, abia descleșta omul gura, și se tot uita în jur. Se temea să nu-l audă vreun pește din râu. Ești a llli Vasile, așa-i? Olița a dat din cap. Apoi eu am fost cu Vasile.
– Și unde-i tata?! îl apucă de mânecă femeia și i se uită în ochi.
Omul a început a plânge:
– Dumnezeu să-l ierte, își face cruce. Strașnică moarte a mai avut acolo, în Siberia. Am fost într-un lagăr cu dânsul. Două zile a umblat bietul Vasile cu noi, la scos cărbuni. Cum era beteag de-a mână, de, l-au pus la păscut porcii, dar îl păzeau cu pușca. Când ne întorceam de la scos cărbuni, treceam chiar pe lângă ocol. Da eram ne-egri
și slabi, numai oasele din noi. Odată Vasile tocmai închidea porcii. Unul Matei Oală, cum mergea înainte, se apucă cu mâna de inimă și cade. Doi au încercat să-l ridice, gardienii nu i-au lăsat. Mult nu ne-am depărtat și auzim un răcnet strașnic, după glas l-am cunoscut, era Matei Oală. Am înțeles că l-au aruncat în ocol să-l mănânce porcii. De răi și flămânzi ce erau, niște zmei nu alta, porcii aceia mâncau oameni. "Doamne, de ce mi-ai dat ochi să
văd asta!” tot striga Vasile, apucându-se de cap.
Crezi că am mai avut somn în noaptea aceea?
A doua zi, simțind carne de om în preajmă, porcii, în loc să pască, îl fugăreau pe Vasile, să-l rupă și gata, abia a scăpat de gura lor.
Omul își trase sufletul, căutând în jur cu frică, apoi își aminti:
– Într-o dimineață ne mânau iar la scos cărbuni. Porcii încă erau în ocol. Când ne-au văzut, covițăiau sălbatic. Ne-am apucat de mâini, da un coșcogeamite gardian, cu fruntea de-un deget, hai să ne fugărească în jurul ocolului până a căzut un om. Vasile a sărit să-l scape:
– Lăsați-l, e creștin, îi ruga el, că știa de acum rusește.
– E creștin?! au rânjit obraznic gardienii. Atunci du-te tu în locul lui! Și unde-l înșfacă pe Vasile de mâini și de picioare și-i fac vânt în ocol… Așa mai țipa, sărmanul, când îl sfâșiau de viu, de ți se ridica părul măciucă. Eram hăt, dincolo de poartă, și îl tot auzeam.
Seara, când ne-am întors, am văzut în ocol numai zdrențe din hainele lui și o bucată de papuc.
Olița a înmărmurit, încleștându-și pumnii:
– Regimul canibalilor! își mușca ea buzele. L-au mâncat de viu pe tata, dar n-au putut să-l frângă!
Câți bani a avut, pe toți i-a cheltuit în după-amiaza aceea.
Bureza… Oamenii din Bălți nu știau cine e femeia care stă pe pod și dă de pomană ba o cămașă, ba un prosop:
– De sufletul tatei, atât le spunea.
Când a încetat ploița, Olița a întors capul: undeva, dincolo de oraș, pe cerul Sofiei răsărise un curcubeu. Un fior cald îi străbătu sufletul…
Ta-are-i mai plăcea tatei Tricolorul!

Extras din Spiridon Vangheli – „Copii în cătușele Siberiei”, Editura Doxologia, 2014

Fotografii de Vadim Șterbate: