S-au spus atâtea și atâtea lucruri despre pierderea ținutului românesc dintre Prut și Nistru, încât cu greu aș mai putea veni eu și să pretind că am descoperit secretul lui Polichinelle. Și totuși, există nuanțări și aspecte pe care istoricii și specialiștii în drept internațional nu le iau îndeobște în considerare. Din comoditate, din patriotism, din reavoință, din neștiință, din interes, în fine, sunt sute și sute de motive pentru care această temă este invariabil redusă la lașitatea clasei conducătoare a statului de atunci și la Pactul sovieto-german din 1939. 

Aflat în Republica Moldova prin 2012, cred, și prezent fiind la o întâlnire dintre membrii Alliance Francaise, un ONG care se vrea independent, dar, care, să fiu sincer, susținea pe față interesele românismului, și Președintele Timofti, am avut ocazia să discut cu moldoveni neaoși, care, printre altele, susțineau că noi, cei de la București și din România veche i-am fi trădat pe ei în 1940. Plecând de la ideea de dublu standard pe care o aplicăm chiar și noi, românii, trebuie spus clar că L'Alliance Francaise va susține pe români în dauna intereselor rusești exact atâta timp cât acest lucru le va conveni europenilor și americanilor și că puțin le va păsa de noi sau de ei, dacă, dintr-un motiv sau altul interesele vesticilor s-ar putea schimba. Sigur, francezii care lucrează acolo sunt susținători fanatici ai românismului, dar și ei depind de finanțare și de proiecte care deja încep să se rărească.

 

Deocamdată, au făcut multe lucruri bune acolo, printre altele notez aparatura modernă medicală adusă de la Paris și donată spitalelor din mica republică sau renovarea școlilor cu predare în limba română și școlarizarea gratuită de masteranzi specializați pe limba franceză. Revenind la subiectul cedării Basarabiei, i-am atras atenția tânărului meu interlocutor că eu și ceilalți români de azi nu avem nimic de-a face cu evenimentele regretabile de atunci, dar și să țină cont de faptul că noi analizăm problema având avantajul de a ști ce s-a întâmplat după. De fapt, din surse masonice, Nicolae Titulescu îi transmisese verbal Regelui Carol al II-lea că atât aliații noștri, cât și Germania sau Italia, sunt gata să fie de acord cu cedarea Basarabiei lui Stalin, dacă acesta este prețul care trebuie plătit pentru pace. Jalnic, cinic, dar așa se discută la nivel mare. Interesele popoarelor contează exact cât negrul de sub unghie.

 

Deci, încă din 1936 clasa politică de atunci știa că, într-un fel sau altul, vom pierde Basarabia, teritoriu care nu figura pe lista de teritorii promise de Antantă în cazul victoriei in Primul Război Mondial. De altfel, demiterea lui Titulescu a avut exact acest substrat. Și anume, i s-a reproșat o politică externă aventuristă, cu vorbărie multă și fapte puține și cu rezultate mai mult decât discutabile. Că noi îl considerăm pe Titulescu un mare diplomat, e doar problema noastră. Nu mă îndoiesc de patriotismul său, dar rezultatele diplomației sale s-au văzut în 1940, atunci când ne-am văzut fără aliați și cu perspectiva desființării statului. Să fim serioși, nu am fost iubiți niciodată, ci doar văzuți și tratați ca o națiune de mâna a doua.

Să fie clar, lui Hitler puțin îi păsa de Basarabia. Chiar în actul semnat de Ribentropp la Moscova scrie clar că Reichul este total dezinteresat de acele teritorii. În niciun caz nu scrie "luati-le". Într-un fel, s-a repetat situația de la Viena, atunci când am cedat Ardealul de Nord-Est. Acolo, italienii sunt cei care au insistat, nu germanii. Cancelarul german a zis doar "D-le Horthy, sincer să vă spun, nu aveți niciun drept să pretindeți acele teritorii. Dar, dacă românii sunt proști și cedează, nu mai este treaba mea. Totuși, acolo este o puternică majoritate românească, statisticile sunt mai presus de orice îndoială, iar recensămintele de populație sunt făcute de vechea administrație imperială. Fiți convins, însă, că dacă luați acele teritorii în stăpânire, veți avea o nouă problemă. După slovaci, vă veți face rost de un nou dușman. Este treaba Dumneavoastră."

 

Și atunci, și mai târziu, România a vrut să facă două lucruri. Primul, să conserve un stat românesc, chiar mai mic și cu granițele sfășiate, dar care să aștepte ocazia de a lovi și, al doilea, implicarea într-un conflict cu rezultate imprevizibile. Până la urmă, nu am reușit nici una, nici alta. Dar s-ar fi putut și mai rău. Păi, Churchill, de exemplu, voia o Românie care să fie ceva de genul între București și Buzău. Proiect respins categoric de Roosevelt și, culmea, de generalissimul Stalin însuși. Deci, din punctul meu de vedere, eu și românii de azi nu avem nicio vină pentru cedările teritoriale lașe și nedemne din 1940. Mai mult, dacă e să analizez felul în care s-a terminat războiul, pot afirma cu certitudine că lașii și nedemnii din 1940 fie au avut noroc, fie au bănuit în mod corect că niște frontiere arbitrare nu pot rezista veșnic. Pentru că, să nu uităm, am pierdut acel conflict, chiar dacă, teoretic și chiar practic, am terminat de partea învingătorilor. Și totuși, cele două state românești de azi acoperă teritorial aproape toată România Mare. Mai mult, basarabenii nu pot nici măcar pretinde că nu am încercat nimic să reparăm acea greșeală. Operațiunea Barbarossa, în care ne-am implicat total și de la bun început, exact acest scop l-a urmat. Să fim onești, la Stalingrad au murit prea mulți români ca să mai poată pretinde cineva că nu am făcut nimic în această privință.

Acesta a fost un alt reproș. De ce Ardealul? Mi-e teamă că fără a fi istoric și cu atât mai puțin militar de carieră, răspunsul este foarte logic. Pentru că este inima românismului. Pentru că acolo a fost primul stat dac. Pentru că acolo am rezistat cel mai bine. Pentru că trebuie închis cumva acel cerc. Un stat care nu ar fi cuprins Transilvania ar fi fost un pitic militar. Și chiar am fost pitici. Până ne-am făcut și noi mari. Nu se putea alege între Ardeal și Basarabia, aici sunt de acord. Dar, repet, personal cred că a fost mai bine cu Transilvania și fără Basarabia decât invers. Acel stat ar fi fost un fiasco. Pentru că trebuie să înțelegem ceva ce văd că ori nu vrem să pricepem, ori suntem grei de cap. Nu puteam rămâne la sfârșitul acelei uriașe conflagrații cu ambele teritorii. Nimeni nu a dorit acest lucru. Absolut nimeni. Și aici vorbim de cei care iau marile decizii, nu de mine sau de Bădița Traian din Abrud. Dar, puteam face ceva. Puteam fi șmecheri. Pentru că ne credem deștepți, dar nu prea suntem. Puteam trage un glonț. Fie el chiar și la întâmplare. Eventual, în aer. Și am fi câștigat din punct de vedere juridic. Dar, nu sunt sigur că la sfârșit, dacă ne-am fi prevalat de acel glonte, rușii ar mai fi fost de acord cu revenirea Ardealului la patria-mamă. Să vă explic trucul.

Profesori, francezii. Să fim serioși. O țară de mărimea Franței, al doilea imperiu colonial al lumii, să se prăbușească în câteva săptămâni? Da, dar pot pretinde că s-au opus, chipurile, ocupației și regimului pronazist de la Vichy. Danezii. Cred că ei au pierdut vreo 9 (nouă) oameni în timpul blitz-ului german, nemții cam vreo 200. Și totuși, și ei sunt putere învingătoare în al doilea război mondial. Dar, ce zic eu? Grecia, care nu a avut armată, este considerată țară participantă la coaliția anti-germană. Simpatică treabă, este? Și apropo de danezi, o națiune dotată cu un rar fair-play. Am văzut un film care prezenta războiul de câteva ore care a dus la ocuparea țării de către germani. La un moment dat, un mic comando danez a intrat în casa unei băbuțe. Știti ce le-a spus bătrânica? "Copiii mei, eu sunt daneză, dar aceste teritorii erau germane acum 25 ani. Credeți că aș avea vreo problemă dacă aș redeveni cetățean al Reichului? Absolut niciuna!" Asta trebuia să facem în 1940. Să fi tras și noi de formă câteva rafale, nu să semnăm ca orbii la Viena sau să declarăm că "evacuăm temporar Basarabia".

 

Cum poți pretinde că ai fost victima unei agresiuni atâta timp cât nu ai făcut nimic ca s-o împiedici? Te ascunzi în spatele unei șmecherii avocățești? Nu, trebuie să-l faci pe celălalt să se prezinte opiniei publica ca un agresor, nu ca beneficiar al unei conjuncturi sau al unei presiuni internaționale, fie ea și indiscutabilă. Pentru că așa se judecă azi. Nemții, de exemplu, au bombardat Anglia. Este clar. În marea majoritate a cazurilor, obiective strict militare și folosind muniție convențională. La schimb, li s-a oferit niscai napalm și covoare de bombe peste orașe fără nicio importanță strategică. Cauză și efect. Chiar mă gândesc, de exemplu, dacă nu cumva Dresda a fost bombardată pentru că se știa că orașul era plin de refugiați care fugeau înnebuniți de frică din fața Armatei Roșii. De fapt, ca să nu mai aibă motive nemții să ceară înapoi Silezia și Pomerania, total ilegal și împotriva legii bunului simț acordate Poloniei la sfârșitul conflictului. Cum poti cere teritorii în care nu există populație germană? Pentru că, evident, după 1945 acolo au fost instalați polonezi. Cam cum au făcut rușii în Crimeea, pentru că acolo voiam să ajung. 

Această simpatică națiune vecină deține, a se citi ocupă, teritorii la care nu are niciun drept. Că s-au semnat fel și de acte, aceasta este o altă problemă. În afara teritoriilor românești, adică a Bucovinei de Nord, a ținutului Herța, a unei părți a Maramureșului istoric și a sudului Basarabiei (pe care unii o denumesc, nu știu pe ce temei, Dobrogea de Nord), a unei părți din Delta românească, a unor grinduri de pe Dunăre și a Insulei Șerpilor hiena Ucraina a înglobat teritorii poloneze, bieloruse, ruse și chiar turcești sau austriece. În fine... În momentul ocupării Crimeii de către omuleții verzi ai lui Putin, ce fac vitejii noștri cazaci? Bagă o vodcă și un cârnat la ghiozdănel și privesc cum le este furată țara pas cu pas. Repet, țară pe hârtie, pentru că acolo 90% dintre cetățeni sunt ruși. Bine, cum au devenit ei 90% asta e o problemă secundară. Cert este că acolo au fost ucraineni mai puțini decât pe Insula Șerpilor.

 

Nu au tras și ei barem un singur nenorocit de glonț. Au procedat exact ca noi în 1940. Noi barem am atacat un an mai târziu în Est și patru ani pe urmă în Vest. Ei nici măcar nu plâng, nici refugiați nu există și acum ar vrea ca NATO și americanii să le dea Crimeea înapoi? De ce ar trebui ca noi, românii, să fim solidari cu niște infractori internaționali? Doar pentru că față de ruși, ei ar fi alternativa bună? Rusul rău și rusul bun? Rusul alb și rusul roșu? Singurul lucru care, sincer să fiu, mă bucură, este faptul că și rușii, la rândul lor, au copiat pe niște alți fraieri ai istoriei. Pe unguri, adică. Exact ca ungurii în 1940, atunci când urmașii avarilor și-au făcut rost de adversari totali și neîndurători între toate națiunile atunci vecine lor, descendenții varegilor, de data asta, se pot felicita cu faptul că au în jur numai popoare dușmane fără nicio excepție. Practic, nu există țară în jurul Federației Ruse de la care rusnacii să nu fi furat teritorii sau să nu-i fi umilit cetățenii. Greu a fost să obțină această unanimitate de păreri, dar uite că a meritat.

 

Nici măcar belarușii nu-i mai înghit pe ruși. Parcă ar vrea și ei să vadă Parisul fără vize imposibil de obținut, nu Moscova de care s-au cam plictisit. Deci, legile dreptului internațional condamnă folosirea forței și definește agresorul. Dar, ca să demonstrezi că ești agresat cu adevărat, trage un amărât de glonte! Chiar dacă toată lumea ȘTIE că ai mimat războiul și rezistența. Dar, despre cum se face și se construiește legea dreptului internațional al popoarelor și câteva exemple celebre din istorie, data viitoare. Inclusiv cum am schimbat noi, românii, alianțele și aliații de nu știu câte ori de la începutul României moderne. De la Cuza, adică. Și nu voi uita să precizez că și noi, la rândul nostru, i-am agresat pe alții. Chiar fără declarație de război. Dar, totul este să câștigi, tu sau oamenii tăi și acest lucru nu mai contează. Pierde războiul, tu și gașca ta, și vei fi acuzat de toate relele posibile și imposibile. Inclusiv, și s-a și întâmplat, să fii vinovat pentru că porți pălărie, ca în 1946, sau vestă reacționară.