Un scurt excurs istoric și câteva considerații privind politica și echilibrul de putere în relațiile internaționale 

Nu cred că este călător de-a lungul șoselelor României sau turist prin marile centre urbane ale țării căruia să nu-i fi sărit în ochi sloganul „Basarabia e România”, scris undeva, într-un loc vizibil, în contexte dintre cele mai diverse, de la poduri peste autostrăzi până la colțuri de strădulețe din campusuri universitare. 

În ce mă privește, după ce de ani de zile m-am tot pus întrebarea cine a făcut efortul considerabil și sistematic de a pune în atenția românilor din toate părțile țării acest mesaj politic unionist, de câteva zile m-am lămurit în privința inițiatorului acestei campanii de conștientizare civică. Astfel, cu ocazia lansării de carte realizată în data de 1 noiembrie 2019 într-o librărie din Timișoara de către George Simion, cunoscut militant unionist și fost candidat la alegerile pentru Parlamentul European din acest an, mi s-a confirmat de către domnul Simion că, da, e adevărat, campania „Basarabia e România” a fost inițiată de dumnealui și a fost realizată de dânsul și echipa lui de susținători din toată țara.

Fără îndoială, George Simion este una din aparițiile interesante din arena publică românească a ultimilor ani, un tânăr activist civic care prin activitatea sa de până acum s-a poziționat favorabil pentru o da startul unei cariere politice de lungă durată. Astfel, după ce ani de-a rândul a făcut campanie pro-unionistă sub sloganul „Basarabia e România”, în acest an domnul Simion a participat la alegerile parlamentare, reușind un scor apreciabil pentru un candidat independent intrat pentru prima data în ringul politic. Cu cele 117.141 voturi obținute la alegerile europarlamentare George Simion a reușit o performanță respectabilă pentru un candidat independent intrat pentru prima dată pe ringul politic, în condițiile în care partide cu istoric de participare la guvernare și cu rețele locale au obținut mai puține voturi (de exemplu, UNPR, cândva partid manivelă pentru asigurarea majorităților la guvernare, a reușit „performața” de a primi doar 54.942 voturi). Plecând de acest capital electoral, domnul Simion a lansat o mișcare politică  "România Mare în Europa”, care, din câte am înțeles, ar urma să se transforme într-un partid de dreapta, conservator și explicit unionist.

Întrucât am fost întrebat de mai multe persoane despre opinia mea privind această mișcare politică, ba am primit și invitația de a mă alătura acestui proiect politic, după experiența interacțiunii cu domnul Simion la lansarea de carte și după lectura volumului lansat de dumnealui (și) la Timișoara, am considerat că ar fi util să sistematizez și să fac publice câteva din gândurile care mi-au trecut prin minte după ce m-am întâlnit cu inscripția „Basarabia în România” în locuri dintre cele mai diverse din țara noastră. Fiind un împătimit într-ale lecturii istorice, dar și o persoană interesată să se dumirească cât de cât în privința întâmplărilor curioase din timpul pe care ni s-a dat să-l trăim, nu am putut să nu pun în perspectivă istorică proiectul politic pe care ni-l propune sloganul „Basarabia în România” prin raportare atât la exemple comparabile din istorie, dar și la anumite evoluții recente de pe arena internațională, care pot avea o relevanță ridicată pentru problema în cauză (precum punerea în practică a sloganului „Crimeea este Rusia” prin anexarea acestei peninsule de către Federația Rusă în anul 2014).

I) Un scurt recurs la istorie: 
a) Ce au în comun Gibraltarul, Belgia și Austria? Câteva remarci despre efectele pe termen lung ale dinamicii echilibrului de putere în sistemul de state european

Înainte de discuta despre valoarea de adevăr (istoric sau de orice altă natură) a afirmației „Basarabia e România” (sau a oricăror altor afirmații similare, de tipul "Kosovo e Serbia”, "Crimeea este Rusia”, etc., etc.”), aș vrea să propun cititorilor un mic exercițiu de geografie politică și istorică. Un exercițiu care însă va fi precedat de un extrem de scurt dar necesar preambul teologico-politic. 

Acest preambul constă din afirmația, extrem de brutală în brevitatea ei, dar totuși adevărată în cea mai de pe urmă instanță, că întreaga experiență politică a ceea ce se numește „Modernitate” este rezultatul căderilor din Adevăr și al schismelor din interiorul lumii creștine care au dus, printre altele, la despărțirea Bisericii Catolice din Apus de Biserica Ortodoxă din Răsărit, iar în Apus, la conflictul dintre Sarcedotium și Imperium iar mai apoi la emanciparea (fie și pe calea Reformei religioase) autorităților politice din Europa Occidentală de sub „dictatus papae”.

După acest preambul (pe care cei mai puțin duși la Biserică pot să-l ignore, evident cu riscurile epistemice și personale de rigoare), propun să trecem la exercițiul propriu-zis. Exercițiul va implica evocarea pe scurt a istoriei unor entități politice din Europa cu un profil istoric mai special. Entitățile în cauză sunt Gibraltarul, Belgia și Austria (renunț la include în discuție și Elveția, dar doar din rațiuni de spațiu, ca să nu prelungesc analiza cu aspecte indubitabil interesante, dar care, până la un anumit punct, pot fi trecute cu vederea într-o istorie a echilibrului de putere în Europa).

Ce au așadar în comun Gibraltarul, Belgia și Austria, pe lângă faptul că în fiecare din aceste state un segment major al populației (dacă nu majoritatea locuitorilor) vorbesc limba și împărtășesc cultura unor state învecinate și, de regulă, mult mai mari ca teritoriu și populație (Spania, Franța, Germania)?

Foarte pe scurt, Gibraltarul, Belgia și Austria (în configurația actuală, se înțelege) au în comun modul în care au apărut pe harta (geo)politică a Europei în urma unor conflagrații militare la scară mondială care au decis reconfigurarea echilibrului între principalele centre de putere europene (și nu numai).

Aspectul esențial, pe care niciodată nu trebuie să-l trecem cu vederea este că, de la căderea Imperiului Roman pe continentul european (unde s-au petrecut evenimentele cruciale pentru evoluția umanității cel puțin în ultimul mileniu) au existat mai multe centre de putere, în ciuda pretențiilor de autoritate universală / continentală pe care le-au putut avea la un moment dat vreunul din aceste centre. După Carol cel Mare a existat mereu în Europa Occidentală un "centru imperial”, dar acesta n-a fost niciodată suficient de puternic pentru a-și subordona politic și ideologic celelalte centre de autoritate și putere de pe continent. În special după fragmentarea religioasă și culturală adusă de Reformă, șansele de unificare politico-culturală în fosta Respublica Christiana au ajuns să fie practic neglijabile. 

Astfel, dacă primul „Război de Treizeci de Ani” (1618-1648) a consfințit eșecul ultimei încercări "medievale” întreprinse de dinastia imperială habsburgică de a forța militar unificarea religioasă și politică a "Sfântului Imperiu Romano-German”, istoria următoarelor trei secole, până la cel de-al doilea "Război de Treizeci de Ani” (1914-1945) a fost în mare măsură istoria luptelor pentru păstrarea echilibrului de putere de continent, dincolo de toate prefacerile culturale, ideologice și politice care au avut loc în cadrul civilizației europene. Chiar dacă principiile de legitimare a puterii au putut să se schimbe în decursul timpului (de la monarhia de drept divin la monarhia constituțională iar mai apoi la diversele republicanisme democratice liberale, dictatorial-naționaliste sau socialiste) constanta primordială a politicii internaționale a rămas menținerea echilibrului de putere pe continentul european. Deși în anumite momente istorice au existat state care au exercitat pentru o scurtă vreme o hegemonie politică și militară la nivel continental (Imperiul Francez al lui Napoleon sau cel de-al Treilea Reich al lui Adolf Hitler), de fiecare dată aceste încercări de control hegemonic au fost ruinate de către celelalte centre de putere, cu extensiuni extra-continentale (Marea Britanie, Rusia țaristă și cea sovietică, SUA).

Importanța raporturilor de forță și, implicit, a echilibrului de putere nu trebuie niciodată subestimată pentru a înțelege atât cursul istoriei în trecut, cât și realitățile prezentului. Astfel, chiar dacă în anumite epoci anumite principii de legitimare a puterii au fost dominante, cu toate consecințele de rigoare în ceea ce privește modul de exercitare a puterii sau de configurare a frontierelor statale, în ultimă instanță interesele superioare ale marilor puteri au prevalat asupra acestor principii în numele găsirii unui echilibrul acceptabil pentru principalele centre de putere din lume.

Cazul Gibraltarului ne înfățișează cum se poate de clar cum principiul dinastic, care era principiul fundamental de legitimare a puterii în epoca în care această entitate apare pe harta Europei (începutul secolului al XVIII-lea), a fost limitat din rațiuni de power politics. Războiul în urma căruia englezii au anexat acest punct strategic extrem de important  a fost "Războiul de Succesiune Spaniol”, unul din numeroasele războaie de succesiune purtate în secolul al XVIII-lea pentru gestionarea impactului pe care îl aveau asupra echilibrului european complicațiile rezultate din împărțirea masei succesorale ale diverșilor dinaști europeni. Astfel, chiar dacă dinaștii englezi (protestanți din dinastia de Orania) nu aveau propriu-zis niciun  „drept de moștenire” asupra Gibraltarului (așa cum puteau pretinde cele două dinastii catolice concurente la tronul Spaniei, Bourbonii și Habsburgii), în numele „balanței de putere” în Europa, dar și din considerente privind proiectarea puterii maritime a Angliei în Mediterana, Gibraltarul a ajuns de jure o posesiune a coroanei britanice prin Pacea de Utrecht (1714). De atunci și până astăzi Gibraltarul a fost o posesiune inalienabilă a statului (imperiului) britanic și așa va rămâne și după ce Regatul Unit va părăsi Uniunea Europeană în urma finalizării procesului de Brexit. 

Cazul Belgiei este și el cât se poate de interesant. Începutul Belgiei ca entitate politică distinctă își are originea în răscoala Țărilor de Jos, puternic afectate de Reformă, împotriva dinaștilor catolici din familia de Habsburg, cea mai puternică  casă domnitoare din Europa Occidentală a acelui timp. "Provinciile Unite”, preponderent protestante, și-au dobândit în cele din urmă independența, care a fost recunoscută la nivel internațional prin Pacea din Westfalia (1648). Provinciile catolice rămase sub controlul dinastiei de Habsburg (inițial ramura spaniolă, apoi cea austriacă) au ajuns să fie (re)unite cu celelalte "’Țări de Jos” pentru o scurtă perioadă de timp în anii de refacere a echilibrului european, grav bulversat de Revoluția Franceză și de aventura napoleoniană. Desprinsă din "uniunea” cu Olanda prin revoluția din 1830, Belgia a supraviețuit ca stat compozit din două grupuri etnico-lingviste cu strânse legături cu populația majoritară din țările vecine (valonii cu Franța și flamanzii cu Olanda) în mare măsură din rațiuni de echilibru european la gurile Rinului. Garantare neutralității Belgiei va fi un principiu sacrosant pentru diplomația Marii Britanii (puterea pivot a sistemului de state european). Iar în august 1914 tocmai violarea teritoriului belgian de către armata germană îi va furniza Marii Britanii necesarul casus belli pentru a interveni în marea conflagrația în plină desfășurare pe continent.

Dar evident cazul cel mai instructiv este Austria, care secole de-a rândul a constituit nucleul dur al domeniilor ereditare ale Casei de Habsburg. Situată în centrul continentului european, dar fiind în același timp, după cum o arată și numele, un teritoriu de margine, o "marcă” răsăriteană a lumii germanice, Austria a rămas un centru imperial important, care, însă, de la un moment dat,  a pierdut lupta pentru hegemonie în teritoriile locuite de germani în favoarea Prusiei, alt stat apărut la fruntariile imperiului german medieval. Situația a devenit critică în secolul al XIX-lea, atunci când principiul dinastic și al monarhiei de drept divin a fost pus sub semnul întrebării de doctrina suveranității populare și de naționale, care cerea nu doar legitimarea puterii de jos, de la popor, dar și configurarea granițelor statelor în conformitate cu ceea ce avea să fie cunoscut drept principiul "autodeterminării naționale". 

În aceste condiții, dilema de viață și moarte a naționalismului german, dar și coșmarul arhitecților și gardienilor „echilibrului europan” (și, implicit, mondial) a fost exprimată în alternativa: Kleindeutschland („Germania Mică” unită în jurul Prusiei și cu excluderea Austriei și a teritoriilor locuite de germani din monarhia habsburgică) versus Grossdeutschland („Germania Mare”, în care ar fi fost înglobată și Austria, plus alte teritorii cu populație predominant germană). Geniul lui Bismark, arhitectul statului național german, a constat nu numai din iscusința manevrelor diplomatice prin care a reușit unificarea Germaniei în formula Kleindeutschland, cu evitarea unei conflagrații europene generale, dar și în faptul de a declara Germania celui de al Doilea Reich drept putere satisfăcută și interesată în păstrarea status-quo-ului și a echilibrului european. Eroarea strategică fatală a lui Adolf Hitler a fost ca, după anularea de facto a tratatului de la Versailles (care interzicea explicit aderarea Austriei la „patria-mamă” Germania) prin instrumentarea anexării Austriei și Boemiei la cel de-al Treilea Reich, să înceapă ostilitățile militare mizând pe ipoteza că ar putea să ajungă la un "deal” cu anumite cercuri conducătoare britanice (evident, nu cele din jurul lui Churchill) care ar fi fost dispuse să accepte hegemonia germană pe continent în schimbul menținerii dominației Imperiului Britanic în coloniile de peste mări și țări. Rezultatele acestei erori de calcul strategic se cunosc prea bine. Unul din aceste rezultate este aderența Republicii Austria (re-înființată după cel de-al Doilea Război Mondial și reabilitată drept „primă victimă a expansiunii hitleriste”) la o politică de neutralitate până în ziua de astăzi.

În orice caz, putem să constatăm că, în ciuda faptului că ordinea de drept națională și internațională a fost și continuă să fie constituită în jurul unor principii fundamentale (cum a fost mai întâi suveranitatea dinastică, iar mai apoi principiul suveranității populare și al auto-determinării naționale), aplicarea practică acestor principii a cunoscut restrângeri atunci când au fost în joc interesele superioare ale marilor puteri. Cele trei cazuri prezentate mai sus (Gibraltar, Belgia, Austria) exemplifică clar astfel de limitări, care au apărut în jurul unor falii geopolitice extrem de importante pentru funcționarea echilibrului puterii în Europa.

Evident, lucrurile au devenit mai complexe și mai complicate pe continentul european din momentul în care, după distrugerea celui de-al Treilea Reich german, „problema germană” a fost rezolvată succesiv prin împărțirea Germaniei între două blocuri, „neutralizarea” Austriei și expulzarea milioanelor de germani din Estul Europei iar, mai apoi, prin procesul de "integrare europeană”, care presupune subordonarea politicilor și intereselor naționale față de ceea ce casta diriguitoare a acestui proces istoric consideră a fi „interesele comune” „europene”.

Trebuie să fim însă conștienți că avansul „integrării europene” și proclamarea păcii drept valoare fundamentală a „construcției europene” nu a însemnat în niciun fel eliminarea politicii de forță și a balanței de putere în relațiile internaționale. În mod fundamental, păstrarea păcii pe continentul european a depins de echilibrul nuclear dintre cele două mari superputeri ieșite învingătoare din conflagrația care a pus capăt sistemului de state suverane în Europa, anume SUA și URSS (iar după 1991, Federația Rusă ca succesoare a drept și unică moștenitoare a arsenalului nuclear sovietic). Mai apoi, din acest echilibru, au decurs alte aranjamente instituționale, cum au fost Acordurile de la Helsinki, OSCE, etc.

II) Un scurt recurs la istorie: 
b) Aspecte esențiale privind dinamica istorică a statului rus și locul Basarabiei în lungul drum (niciodată finalizat) al celei de a Treia Rome către Constantinopol

În acest moment, este cazul să rememorăm câteva aspecte esențiale privind evoluția istorică a statului rus și a rolului pe care acesta l-a jucat în dinamica echilibrului de putere pe plan european și mondial.

Pentru a rezuma foarte pe scurt (și, inevitabil, caricatural) o poveste lungă și complicată, se poate spune că în evoluția istorică a statului rus cu centrul politic la Moscova se pot evidenția trei etape istorice majore.

O primă etapă, ar fi etapa în care statul moscovit era doar unul din cele câteva statele rusești apărute în urma dezintegrării vechii Rusii cu centrul politic și spiritual la Kiev și a cotropirii majorității teritoriilor rusești de către imperiul eurasiatic al mongolilor. În această etapă, statul moscovit a avut o prezență marginală în dinamica europeană, fiind important mai ales ca centru ortodox independent, care a refuzat toate încercările de integrare în structurile occidentale construite în jurul catolicismului. 

A doua etapă este aceea în care statul moscovit „velicorus” a reușit nu numai să se emancipeze definitiv de sub dominația tătară și să preia moștenirea eurasiatică a imperiului lui Ginghis-Han, dar și să „recupereze pământurile rusești" prin înglobarea, într-o formă sau alta, a celorlalte „Rusii” (Bielorusia, Malorusia, Novorusia). În aceste condiții, Rusia devine un centru de putere major în partea răsăriteană a Europei, în competiție directă cu celelalte mari puteri ale vremii, Republica Polono-Lituaniană, Regatul Suedez, Imperiul Otoman.

A treia etapă, parțial suprapusă cu cea anterioară, a fost etapa „occidentalizării” petriniene și a integrării definitive a Rusiei în sistemul de state european, astfel că, începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea, diplomația și armatele rusești au devenit un factor constitutiv în dinamica menținerii echilibrului de putere pe continent. În această etapă imperiul rusesc (deja cel mai întins stat continental din lume) a avut două direcții de expansiune strategică și de proiectare a influenței în Europa: a) direcția nordică (deschisă după anexarea fostelor teritorii ale imperiului suedez de pe țărmul răsăritean al Mării Baltice și, mai apoi, prin înglobarea unei părți semnificative din fostul stat polono-lituanian) și b) direcția sudică, prin anexarea țărmului nordic al Mării Negre (inclusiv a Peninsului Crimeea, sediul formațiunii statale tătărăști căreia până la Petru cel Mare statul rus a fost nevoit să-i plătească în mod regulat sume considerabile pentru "răscumpărarea păcii”) și, mai apoi, către gurile Dunării și, prin Peninsula Balcanică, către strâmtorile Bosforului stăpânite de turci. Confruntarea cu imperiul turcesc și înaintarea către Bosfor a fost legitimată și în numele apărării credinței creștine ortodoxe și a eliberării popoarelor creștine de sub jugul stăpânirii otomane. 

În această etapă Imperiul Țarist ajunge să joace un rol tot mai important în viața celor două principate românești vasale ale Imperiului Otoman. Trebuie remarcat faptul că, odată cu cucerirea țărmului nordic al Mării Negre și cu apariția perspectivelor cât se poate de reale de expansiune rusească dinspre Dunăre către Constantinopol și Dardanele, celelalte mari puteri au început să se intereseze tot mai strâns de „Chestiunea Orientală” și de evoluțiile din Peninsula Balcanică.  În consecință, funcționarea echilibrului european, dar și a celui global (echilibrul rezultat din așa numitul „Mare Joc” având ca obiect controlul unor părți din marea masă continentală asiatică de către ruși și, respectivi, britanici) a ajuns să influențeze în mod decisiv traiectoria istorică a Europei de Sud-Est, inclusiv în ceea ce privește configurarea granițelor trecute sau prezente.

Astfel, în ceea ce privește Țările Române tocmai dinamica echilibrului european (care ar fi fost grav perturbat dacă una din marile puteri ar fi reușit să-și consolideze un monopol absolut asupra Gurilor Dunării prin anexarea ambelor principate) în sistemul „Pentarhiei europeane” a epocii a contribuit din plin la deschiderea unui spațiu de manevră, care a putut fi exploatat de elitele locale pentru crearea și consolidarea statului român modern. Într-o primă fază rivalitatea dintre marile puteri europene a favorizat evitarea scenariului de împărțire a teritoriului celor două principate între vecini mai mari și mai puternici, după bine-cunoscutul scenariu aplicat Poloniei (împreună cu care, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, principatele erau luate în calcul pe post de monedă de troc în negocierile marilor cancelarii ale timpului). De fapt, izbucnirea Revoluției Franceze, cu tot cortegiul de răsturnări din temelie a vechii ordini europene a contribuit în mod direct la salvarea Imperiului Otoman de la o divizare timpurie (ceea ce ar fi putut include o foarte probabilă împărțire a Țărilor Române între pretendenții la masa credală a imperiului turcesc).

După cum bine se știe, în ciuda influenței crescânde pe care Imperiul Rus a ajuns să o exercite în decursul a câtorva decade din secolul al XIX-lea în viața celor două principate românești (ca și, de altfel, în politica internă a noilor state apărute în Balcani: Grecia, Serbia, Muntenegrul, Bulgaria) expansiunea teritorială a acestui imperiu în Sud-Estul Europei a trebui să se limiteze la anexarea Basarabiei. 

Dar ce a fost importantă anexarea Basarabiei la cel mai întins stat de planetă? A existat vreo rațiune strategică în atașarea teritoriului dintre  Dunăre, Prut și Nistru la imperiul țarilor, alta în afara de chestiunea „de principiu”, comunicată de țarul Alexandru al II-lea primului-ministru român Ion C. Brătianu la finalul tratativelor de la Livadia (Crimeea) din 1876, anume că Basarabia (de Sud) ar fi fost primul teritoriu pierdut din cele pe care Rusia le-a cucerit cu forța armelor de la începutul existenței sale ca stat și că ar fi o datorie pioasă față de memoria tatălui său Nicolae I să redobândească acest teritoriu (vremelnic) pierdut?

Rațiunea sau rațiunile strategice depind în ultimă instanță de obiectivele strategice, pe termen lung, pe care și le stabilește un stat sau oricare entitate.  Astfel, în vremea anexării Basarabiei dar și în secolul care a urmat statul rus a avut ca obiective strategice al politicii sale nu doar asigurarea liberei navigații între Marea Neagră și Marea Mediterană, ci și eliberarea popoarelor din Balcani de sub ocupația turcească și, în cele din urmă, ocuparea Constantinopolului, ca încununare apoteotică a procesului istoric de recuperare de către cea de a Treia Romă a moștenirii Imperiului Bizantin. Evident, ocuparea de către Rusia a Constantinopolului și a regiunii strâmtorilor ar fi însemnat o creștere exponențială a puterii colosului eurasiatic, cu consecințe incalculabile pentru redefinirii echilibrului puterii nu doar în Europa, ci în întreaga lume. 

Nu e de mirare că blocarea unei astfel de evoluții a fost un obiectiv prioritar pentru Imperiul Britanic, altfel angajat în decursul secolului al XIX-lea și în competiția cunoscută sub numele de "Marele Joc” ("Great Game”) pentru ocuparea masei continentale asiatice. Trebuie însă spus că au existat și oscilații în politica rusească față de Imperiul Otoman, determinate nu numai de dinamica balanței de putere pe plan internațional, dar și de preferințele ideologice ale cercurilor conducătoare rusești. De pildă, în perioada de maximă slăbiciune a puterii turcești cuprinsă între Bătălia de la Navarino și Războiul Crimeii țarul Nicolae I, un adept al legitimismului dinastic și un contra-revoluționar de cea mai pură speță, a preferat varianta unui imperiu turcesc cvasi-vasal alternativei de a încuraja forțele revoluționare din Balcani în revoltă față de stăpânul dinastic de la Constantinopol.

În consecință, dată fiind atât dinamica echilibrului de putere la nivel mondial din secolul al XIX-lea (în care pilonul ultim de rezistență al Imperiului Otoman îl reprezenta forța militară a Imperiului Britanic și a altor state interesate în supraviețuirea imperiului turcesc), dar și tehnologiile și logistica militară specifice epocii, Basarabia a fost importantă pentru Imperiul Țarist din cel puțin două rațiuni strategice: 

a) pentru a asigura un avans strategic în deplasările de trupe către Balcani, în așa fel încât armatele rusești să aibă timp suficient și șanse reale pentru a înfrânge decisiv forțele turcești înainte ca escadrele puterilor inamice să poată să se mobilizeze în sprijinul imperiului otoman; 
b) pentru a asigura prezența rusească la Dunăre și a controla ieșirea la Marea Neagră a acestui fluviu care, în decursul secolului al XIX-lea, a devenit tot mai important în comerțul internațional.

Așadar, atâta vreme cât ieșirea la Mediterana și controlul strâmtorilor Bosforului au rămas un obiectiv strategic pentru imperiul rusesc, Basarabia a continuat să rămână un teritoriu de importanță strategică pentru acest imperiu. Unicul moment istoric în care s-a părut că Rusia ar fi avut șanse reale să atingă acest obiectiv strategic a fost în prima parte a Primului Război Mondial, atunci când, prin schimburile de note diplomatice între guvernele de la Londra, Paris și Sankt-Petersburg, Rusiei i s-a recunoscut dreptul să anexeze Constantinopolul, teritoriul din jurul strâmtorilor Bosfor și Dardanele precum și a unei părți din Asia Mică după înfrângerea și scoaterea din luptă a Imperiului Otoman.

După cum bine se știe, Primul Război Mondial a generat o adevărată revoluție geopolitică (și nu numai) a Orientului Mijlociu nu prin ocuparea de către cea de  a Treia Romă a Constantinopolului, ci prin "Declarația Balfour”, prin care s-a deschis calea către înființarea statului Israel (cu capitala de facto deși, deocamdată, încă nu deplin de jure, la Ierusalim). Cât despre Rusia, începând în primăvara lui 1917 aceasta a intrat într-o „vreme a tulburărilor” care o va zgudui din temelii și o va preface în poligonul de încercare nr.1 al sângerosului experiment de creare a paradisului materialist pe pământ în formulă marxist-leninistă. 

În contextul disoluției autorității militare și politice asociate cu procesele revoluționare din 1917-1918, o parte a teritoriilor fostului imperiu țarist, în special cele cu populație non-slavă, se vor emancipa de sub controlul Moscovei, formând noi state suverane (Finlanda, Estonia, Lituania, Polonia). Basarabia va intra în componența României Mari prin decizia Sfatului Țării și cu sprijinul armatei române, care a reușit să pună capăt încercărilor de exporta revoluția roșie peste Nistru. În schimb, bolșevicii învingători în războiul civil vor reuși cu metodele lor „specifice” să redobândească controlul asupra celorlalte teritorii din Caucaz și Asia Centrală ale fostului imperiu țarist care încercaseră, într-o formă sau alta, desprinderea de centrul imperial de la Moscova. Reunind sub flamura roșie cu seceră și ciocan imensele resurse din vastul spațiu euroasiatic, URSS va reveni pe  prima scenă a politicii mondiale și, după cel de-al Doilea Război Mondial, va recupera toate teritoriile aparținătoare fostului imperiu țarist. Basarabia (a cărei unire cu România Moscova n-a recunoscut-o niciodată) va fi anexată statului sovietic, împreună cu Bucovina de Nord, care nu a aparținut însă niciodată imperiului țarist. 

Trebuie remarcat că, în ciuda retoricii revoluționare privind emanciparea claselor și popoarelor asuprite, URSS nu a renunțat la obiectivul strategic de a obține controlul asupra Bosforului. În fapt, ridicarea de către Kremlinul roșu a unor pretenții de control și influență la Bosfor a jucat rolul de "picătură care a răsturnat paharul” în alianțele vremelnice pe care Moscova le-a încheiat în perioada celui de al Doilea Război Mondial atât cu Adolf Hitler, cât și cu puterile anglo-americane. Astfel, cererile Moscovei privind dobândirea unei sfere de influență în Sud-Estul Europei (baze militare în Bulgaria și control în zona Bosforului), exprimate de Molotov în contextul discuțiilor pe care acestea le-a purtat cu conducerea nazistă în noiembrie 1940 au contribuit din plin la eșecul acestor convorbiri și la grăbirea deciziei lui Adolf Hitler de a ataca Uniunea Sovietică. Mai târziu, în perioada tensionată de după încheierea războiului, declanșarea de către URSS în 1946 a așa-numitei „crize a strâmtorilor”, prin solicitările transmise Turciei în vederea schimbării prevederilor Convenției de la Montreaux privind reglementarea traficului maritim în strâmtori a reprezentat un factor importat în deteriorarea accelerată a relațiilor dintre foștii aliați din coaliția anti-hitleristă și în declanșarea așa-numitului  "războiu rece”. Ca urmarea a acestei "crize a strâmtorilor” Turcia a renunțat la politica de neutralitate în favoarea apropierii de USA, pentru ca mai apoi, din 1952, să devină membru al NATO.
 
Finalul primei părți