III) De la trecutul la prezentul politicii de (mare) putere: „Crimeea este Rusia” și mizele enorme ale evoluțiilor recente din primul teatru geopolitic al timpului nostru 

Odată ajunși la problema raporturilor dintre Turcia și NATO putem face un mare salt în timp, până în epoca contemporană. Evoluțiile uimitoare întâmplate recent în această relație exprimă anumite mutații tectonice care au avut loc sau sunt în curs de realizare pe plan geopolitic în lume. Doar luând în considerare aceste mutații putem încerca să vorbim cu oareșicare sens despre fezabilitatea proiectului „România Mare în Europa” în condițiile timpului nostru, dar și prin raportare la lecțiile trecutului și la concluziile pe care le putem trage din precedentele istorice survolate mai devreme (Gibraltarul, Belgia, Austria). În acest sens, voi încerca să trec rapid în revistă o serie de aspecte relevante.

Evoluțiile dramatice din ultimii ani ale situației din Orientul Mijlociu par a sugera că ne apropiem de încheierea unui ciclu istoric și că, în următorii ani, s-ar putea ca dinamismul acestei zone extrem de importante în politica mondială să evolueze după coordonate diferite de cele cu care am fost familiari decenii la rând. 

Astfel, una din cele mai spectaculare evoluții recente este cursul propriu și divergent cu politica Washingtonului pe care Turcia a început să-l urmeze în perioada de după eșecul tentativei de puci din 2016 împotriva președintelui Erdogan. În contrast absolut cu situația de dinaintea puciului, când la un moment dat, după doborârea unui avion militar rusesc de către forțele militare turce, cele două state ajunseră la un minim al relațiilor istorice din ultimele decenii, din anul 2016 se poate constata realizarea unei adevărate revoluții în relațiile dintre Ankara și Kremlin. Această răsturnare cvasi-revoluționară a decurs în paralel cu înrăutățirea tot mai accentuată a relațiilor dintre Washington și Ankara, pe fondul eșuării proiectului de răsturnare de la putere a regimului Assad în Siria. 

Intervenția militară a Federației Ruse în Siria (unde a jucat un rol critic în nimicirea "Statului Islamic” și în supraviețuirea regimului Assad) și rolul neclar (dar se pare că decisiv) pe care serviciile de informații ruseși l-au avut în ruinarea tentativei de puci militar din Turcia au fost factori catalizatori ai declanșării unui adevărat cutremur geopolitic în plin proces de desfășurare în regiunea Orientului Apropiat, cu consecințe dintre cele mai importante atât pentru evoluția acestei regiuni, cât și cu implicații globale. În orice caz, putem observa că în ultimii ani a avut loc o degradare fără precedent istoric a relațiilor dintre Turcia și SUA. Un punct de referință în acest proces de degradare accelerată s-a înregistrat în ultimele săptămâni, în contextul intervenției militare turcești în Nordul Siriei, atunci când întreaga lumea a asistat cu sufletul la gură la situația absolut inedită ca un membru NATO (SUA) să amenințe cu forța armată  un alt membru al Alianței Nordatlantice (Turcia).   

Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în viitor. Un lucru însă este cert: niciodată alianța euroatlantică n-a fost mai fragilă decât în acest moment în care statul cu cea de a doua armata ca mărime (Turcia) din această alianță a ajuns să urmărească un curs de acțiune divergent de cel al SUA dar, pe de altă parte, convergent cu interese ale Federației Ruse. Nu avem cu să știm în acest moment dacă colaborarea recentă dintre Turcia și Rusia pe dosare critice precum gestionarea situației din Siria sau geopolitica energiei (gazoductul Turkstream, dar nu numai), față de care Washingtonul se situează pe poziții complet adverse, va fi însoțită pe viitor și de anumite realinieri geopolitico-militare, care să ducă de facto, dacă nu și de jure la ieșirea Turciei din NATO. 

Dacă o astfel de evoluție va avea loc, atunci am asista nu numai la o adevărată revoluție geopolitică la Marea Neagră și în Orientul Mijlociu, dar și la apusul definitiv al ordinii internaționale unipolare coagulate în jurul SUA și a formulelor multilaterale euroatlantice de gestionare a relațiilor internaționale. O astfel de „revoluție multiplolară” ar aduce după sine o realiniere a echilibrului de putere la nivel internațional care în mod inevitabil va avea un impact profund și pe plan european, inclusiv sau mai ales în Europa de Est și la gurile Dunării. 

Deocamdată este mult prea devreme să ne pronunțăm despre șansele de actualizare a acestei (r)evoluții, deși cele  întâmplate în ultimii ani par a sugera că trăim într-un timp al "tuturor posibilităților". Un lucru este cert: intervenția Rusiei în conflictul sirian a fost un moment de turnură în relațiile internaționale din ultimele decenii. Această intervenție a deschis un nou orizont de evoluții, cu consecințe pe cele mai diverse planuri și asupra unor regiuni dintre cele mai diverse din lume. 

Dar de ce a intervenit Rusia în Siria? Argumentul oficial pricipal este că această intervenție militară, realizată în conformitate cu normele dreptului internațional la cererea guvernului legitim de la Damasc, i-a fost necesară Rusiei din motive de securitate, pentru a „combate terorismul” prin preîntâmpinarea consolidării unu focar de radicalism islamic în Orientul Mijlociu, care ar fi putut să reînvigoreze flacăra jihadului în Caucaz și în fostele republici sovietice din Asia Centrală. Fără îndoială, există un grăunte de adevăr în acest argument, mai ales că în rândurile combatanților jihadiști din Siria s-au numărat și numeroși militanți islamiști proveniți din Federația Rusă și din „vecinătatea apropiată” acesteia. Pe lângă acest argument (indubitabil valabil), există însă "rațiuni de securitate” și mai importante, care au stat la baza deciziei lui Vladimir Putin de a interveni în Siria. Aceste rațiuni țin de geopolitica energiei în lumea contemporană, adică de modul în care controlul asupra unor teritorii cu rezerve mari de  hidrocarburi sau doar a unor teritorii importante pentru configurația transportului de hidrocarburi (petrol sau gaz) îl pot avea asupra prețului energiei în lume. 

În acest sens, trebuie avuți în vedere doi factori extrem de importanți: 

a) dependența critică a echilibrului bugetar al Federației Ruse de veniturile provenite din exportul de hidrocarburi, venituri care l-a rândul lor sunt influențate de evoluția prețurilor pe piețele energetice mondiale; 
b) concentrarea extraordinară de resurse energetice în Orientul Mijlociu, fapt care, în conjuncție cu celelalte variabile critice din această regiune (relațiile statului Israel cu vecinii săi musulmani, demografia explozivă din țările islamice, conflictul dintre mesianismul iudeu și cel islamic, în special șiit, cu privire la Ierusalim, diversele contradicții din interiorul lumii islamice) au făcut ca această regiune să devină principalul teatru geopolitic al lumii contemporane. 

De modul în care sunt gestionate imensele probleme din această lume depind o mulțime de alte dosare și probleme la nivel global dar și din alte părți ale lumii, de la dinamica prețului la energie, cu toate consecințele de rigoare pentru bugetele consumatorilor de energie și până la sustenabilitatea sistemului financiar mondial, bazat în ultimă instanță, pe energodolar ca unică monedă cheie a sistemului monetar și financiar global. Iar de sustenabilitatea (sau fragilitatea) sistemului financiar global, ajuns în timpul unor experimente fără precedent istoric precum "relaxarea cantitativă” și "dobânzile negative”, depinde și viabilitatea actualului model politico-economic din lumea occidentală, vândut pe piață sub etichetele de "democrație liberală” și "capitalism democratic”. Ca să nu mai vorbim și de securitatea singurului "stat democratic din Orientul Mijlociu” și de posibilitatea aplicării "opțiunii Samson”, în cazul în care această securitate ar fi grav amenințată.

Așa că să nu ne mirăm prea tare că, după ce decenii la rând evoluțiile din acest teatru geopolitic al lumii au fost influențate în primul rând de intervențiile militare ale SUA, în 2015 Federația Rusă a decis să intervină militar în Siria. Asta după ce în anul anterior, în contextul crizei declanșate în Ucraina prin răsturnarea de la putere a președintelui Ianukovici, Crimeea a fost anexată la Federația Rusă. Între cele două mișcări definitorii pentru evoluția regimului Putin dar și a relațiilor internaționale contemporane (intervenția în Siria, anexarea Crimeii) există, evident, multiple legături de cauzalitate și raționalitate geopolitică, pe care voi încerca să le prezint cât mai succint prin referire la perspectivele de evoluție istorică ale statului rusesc. 

Un prim fapt care ar trebui avut în vedere este că după 1989, prin renunțarea la „imperiul extern”, abandonarea ideologiei comuniste și prin desființarea Uniunii Sovietice, Rusia a părut la un moment dat a fi pornită pe un drum al declinului istoric care ar fi putut avea drept finalitatea transformarea fostului mare imperiu euroasiatic într-un fel de „Moscovie” modernă, adică un stat marginal în cadrul sistemului de state occidental, nu doar redus în partea apuseană la granițele din secolul al XVII-lea, dar și lipsit de influență la nivel global și amenințat de disoluție prin accelerarea fenomenelor de distanțare / autonomizare / independență față de centrul moscovit a republicilor componente din zona asiatică, în special a celor cu populație musulmană majoritară și cu resurse mari de petrol (Cecenia, Tatarstan). Această tendință istorică se vădea a fi destul de pronunțată la un moment dat în condițiile în care, după imensul proces de transfer de resurse realizat în timpul mandatelor lui Elțîn sub flamura luptei împotriva comunismului și a securizării tranziției Rusiei la democrație și capitalism, la putere se părea că se va înstăpâni o oligarhie de tip semibankircșina, dispusă să asigure exploatarea imenselor resurse ale spațiului euroasiatic (și în primul rând, a depozitelor energetice) în deplin acord cu canoanele neoliberalismului occidental. 

După cum se știe, această tendință istorică n-a avut câștig de cauză, cel puțin nu atâta timp cât Vladimir Putin și sistemul pe care acesta îl reprezintă este la putere la Moscova. Punerea la punct a oligarhilor (care fie s-au supus noului sistem în schimbul păstrării resurselor „privatizate” în timpul lui Elțîn, fie au ajuns să bejenească prin stăinătate sau să facă cunoștință cu coloniile penitenciare prin Siberia, precum faimosul „luptător pentru democrație” Hodorkovski) și rezolvarea problemei cecene (cu rol de exemplu lămuritor pentru doți doritorii de independență din cadrul Federației Ruse) au fost două mutări decisive atât pentru consolidarea regimului Putin, cât și pentru stoparea procesului de disoluție istorică înspre direcția conturării unei "Moscovii de secol al XXI-lea” în centrul fostului spațiu politic țarist și sovietic. Mai mult, asemenea țarilor din vechime, fie ei "albi” sau "roșii”, după ce într-o primă etapă a tăiat "bărbile” (iar uneori și capetele) boierilor / oligarhilor și a reconsolidat autoritatea puterii centrale pe plan intern, în cea de a doua etapă "Țarul” Putin a trecut la "(re-)adunarea pământurilor rusești” și la o politică externă de re-echilibrare a forțelor pe plan internațional într-un mod care să fie favorabil operațiunii de refacere a puterii statului rus.

În acest sens, dacă e să luăm considerare legătura simbiotică dintre refacerea autorității interne și proiectarea puterii pe plan internațional în cadrul „permanențelor istorice” ale fenomenului politic rusesc, va trebui în mod obligatoriu să conștientizăm importanța extraordinară pe care o au cele două "bastioane teritoriale ultime” ale puterii statului rus la Marea Baltică și, respectiv, la Marea Neagră: Regiunea Kaliningrad și Peninsula Crimeea. Astfel, chiar dacă în configurația granițelor de după 1991, statul rus a rămas cu anumite segmente de litoral care îi permit ieșirea la Marea Baltică (mai precis, în Golful Findlandei) și la Marea Neagră (litoralul nord-estic al Mării Negre, cu baza navală de la Novorossiisk), capacitatea Rusiei de a proiecta putere militară în zona Mării Baltice și a Europei Centrale și de Nord precum și în acvatoriul Mării Negre și către Orientul Mijlociu și Mediterana stă în strânsă legătură cu controlul asupra Kaliningradului și, repectiv, a Peninsulei Crimeea. 

Este binecunoscută butada lui Zbigniew Brzezinski că fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar cu o Ucraina subordonată, Rusia devine imperiu în mod automat. Actualizând această butadă în relație cu evoluțiile din ultimul deceniu, s-ar putea spune că fără Crimeea, Rusia ar fi fost doar cel mai important dintre mai mulți actori de la Marea Neagră, dar cu Crimeea, Rusia devine nu doar puterea hegemonică în zona Mării Negre dar și unul din jucătorii cei mai importanți în teatrul geopolitic nr. 1 al timpului nostru: Orientul Apropiat. 

Din această perspectivă, devine explicabilă decizia lui Vladimir Putin de a anexa Crimeea într-un context în care, după declanșarea operațiunii de schimbare de regim la Kiev și prin venirea la putere a forțelor anti-rusești și pro-occidentale, exista un risc semnificativ ca Rusia să piardă definitiv nu doar Ucraina (angajată într-un fel sau altul pe drumul "integrării euroatlantice”), dar și Crimeea ca bastion înaintat al puterii militare ruse la Marea Neagră și ca trambulina crucială pentru o politică de mare putere în Orientul Mijlociu și la Bosfor. Este drept că prin anexarea Crimeei relațiile Rusiei cu Occidentul și, în special, cu SUA au ajuns la un minim istoric, dar pe de altă parte această prin această operă de "adunare a unui pământ rusesc” regimul Putin nu numai că și-a consolidat suportul intern, dar a și câștigat un as foarte important pentru "Marele Joc” din Orientul Apropiat, în care sunt în joc și chestiuni de importanță vitală pentru viitorul Rusiei și al lumii. 

Anexarea Crimeei a fost însă prezentată ca fiind un act legitim, în deplină concordanță cu principii fundamentale ale ordinii politice democratice și a dreptului internațional, precum „suveranitatea populară” și a „dreptul popoarelor la auto-determinare”. Sloganul „Crimeea este Rusia” sub care s-a desfășurat procesul de anexare a fost validat la urne prin referendumul în care majoritatea covârșitoare a populației a acestei peninsule locuite preponderent de rusofoni și-a exprimat opțiunea politică în privința revenirii la „Patria Mamă”. În ciuda contestării corectitudinii acestui referendum de către alte state, până la urmă capacitatea politico-militară a Federației Ruse și-a spus cuvântul nu numai în privința rapidității anexării și integrării Crimeii, dar și în ceea ce privește defășurarea unei politici externe prin ignorarea sancțiunilor declarate de "comunitatea internațională”.

În consecință, la cinci ani de la anexarea Crimeii și la patru ani de la intervenția militară în războiul din Siria se poate vedea clar că, dincolo de pierderile suferite în urma sancțiunilor economice (care s-au dovedit însă a fi benefice pentru anumite sectoare ale economiei rusești, precum agricultura) noul curs de politică externă a statului rus a avut un impact major în zona Orientului Apropiat și la Bosfor și a contribuit la potențarea unor tendințe către multipolaritate în relațiile internaționale. 

Printre rezultatele cele mai importante ale acestui curs politic se pot numără: 

i)salvarea regimului Assad și, prin ricoșeu;

ii)prevenirea capturării teritoriul statului sirian de către puteri străine interesate (printre altele) în utilizarea acestui teritoriu pentru influențarea piețelor energetice într-o direcție contrară cu interesele strategice ale statului rus;

iii)asumarea de către Rusia a statului de jucător major major și, uneori, arbitru în complicatele competiții dintre diversele centre de putere din Orientul Apropiat;

iv) "întoarcerea” Turciei și fragilizarea alianței nordatlantice; 

v) cooptarea Chinei înspre o direcție de evoluție multipolară în relațiile internaționale, etc..

Față de situația de acum zece ani, realitatea de pe teren arată foarte diferit în multe zone ale lumii. În ansamblu, mulți parametri fundamentali ai arhitecturii internaționale cu origine la începutul anilor 90 sau chiar în perioada imediat următoare celui de Al Doilea Război Mondial sunt în plin proces de schimbarea. Nu este exclus ca în contextul deplasărilor de forță și a mutațiilor în echilibrele internaționale, să fim martorii unor restructurări și reechilibrări majore în următorii ani.

O serie de întrebări fundamentale privind cursul lumii în deceniile următoare ale secolului al XXI-lea rămân deschise. Formularea răspunsurilor / soluțiilor va fi rezultatul unor "compuneri de forțe” la nivel global și regional în care ne putem aștepta că Federația Rusă, cu interese evidente atât la nivel global dar și în regiunea "vecinătății apropiate” din spațiul ex-sovietic ,va juca un rol important.

În cele ce urmează, mă voi mărgini să trec în revistă doar câteva din aceste chestiuni fundamentale ale timpului nostru. Cum ar fi:

a. Se va reuși evitarea unui război între mari puteri înarmate nuclear?
b. Se va reuși menținerea unui echilibru de putere la nivel militar între SUA și Federația Rusă, în condițiile abandonării tratatelor internaționale care reglementau înarmarea nucleară și a dezvoltării unor noi tipuri de arme cu încărcătură nucleară dar și de altă natură?
c. Se va reuși evitarea unui război între Israel și Iran (cu consecințe incalculabile atât la nivel regional cât și global, inclusiv în ceea ce privește atragerea SUA și, eventual, a Federației Ruse în acest conflict), în condițiile în cercuri influente din aceste țări există mari așteptări mesianice (evident de natură diferită, unii îl așteaptă pe moshiach, alții pe marele mahdi) în legătură cu un astfel de conflict?
d. Se va reuși gestionarea situației din Orientul Apropiat și a consecințelor marii explozii demografice încă în plină desfășurare în lumea islamică prin evitarea unui război generalizat în regiune? 
e. Va putea supraviețui sistemul financiar mondial (și, prin ricoșeu, sistemul economic și politic occidental) unei explozii a prețului la energie provocată de conflicte militare capabile să afecteze grav aprovizionarea cu energie la un preț rezonabil din această regiune în care sunt concentrate cele mai mari rezerve de energie fosilă din lume?
f. Va putea supraviețui sistemul financiar actual în condițiile în care tendințele de dedolarizare s-ar accentua pe piețele energetice și de alte resurse critice?
g. Dolarul va rămâne monedă cheie a sistemului financiar mondial sau vom asista în următorii ani / următoarele decenii la apariția unor aranjamente monetare / monede cheie alternative?
h. Cursul de politică externă și internă al Federației Ruse și al Turciei se va schimba semnificativ după ce (inclusiv din motive biologice) actualii lideri nu vor mai fi la cârmă?
i. Ucraina va supraviețui ca stat unitar pe termen mediu? Sau vom asista la o accentuare a diviziunilor și tensiunilor din această mare țară vecină până la punctul în care zona vestică va opta pentru o anumită formulă de „integrare europeană” iar teritoriile cu o preponderență a rusofonilor se vor orienta către reintegrarea în „russkii mir” ("lumea rusă”), alături de Crimeea? Care va fi viitorul Transnistriei într-un astfel de scenariu? Sau, dimpotrivă, în timp vom asista la refacerea legăturilor dintre o Ucraină unitară și Federația Rusă, eventual în anumite forme de cooperare în cadrul Uniunii Economice Euroasiatice?
j. NATO va continua să existe în forma actuală pe termen mediu-lung sau vom asista în următoarea perioadă la o schimbare semnificativă în arhitectura de securitate a lumii occidentale? Vom fi martori în anii următorii la o ieșire de facto a Turciei din NATO? Sau poate chiar la o ieșire de jure?
k. Uniunea monetară europeană va putea supraviețui în cazul unei suprapuneri sincronice între o criză bancară majoră (o evoluție nu tocmai improbabilă în timpul de acum, în care am aflat recent că Deutsche Bank, una din cele mai importante bănci din Europa și adevărat pilon al economiei economiei germane, a raportat pentru semestrul 3 din 2019 pierderi în valoare de …. 832 milioane euro!!!) și o criză a "datoriilor suverane” survenită în unul din statele campioane în întrecerea europeană  a îndatorării pe cap de locuitor, precum Italia, Spania sau Portugalia? 

Evident, acestea sunt întrebări grele. Pe care nu le citiți în fiecare zi în presa mainstream (care preferă să focalizeze atenția marelui public pe problemele „cu adevărat serioase”, precum peripețiile micuței revoluționare de profesie Greta Thunberg, drepturile minorităților sexuale non-binare, respectiv accesul la toaletă a persoanelor de „al treilea gen”, etc., etc., etc.).

Asta nu înseamnă că aceste întrebări nu se pun în locuri unde se iau decizii importante și că "factorii interesați” nu alocă resurse colosale pentru soluționarea într-o formă sau alta a acestor probleme.


IV) „Basarabia e România” în trecut și în prezent. De la miracolul geopolitic al României Mari la viitorul deschis al Republicii Moldova într-un timp istoric al tuturor posibilităților 

Este însă important să conștientizăm faptul că în lumea globalizată de astăzi există un grad mare de interdependență între probleme, agende și regiuni dintre cele mai diverse. Dat fiind acest fapt, este foarte probabil că o "soluție” sau o anumită "evoluție” dintr-un anumit domeniu / areal geopolitic să aibă repercusiuni globale, inclusiv în zone sau domenii care aparent nu au nicio legătură cu "soluția” sau "evoluția” în cauză. Așa că este destul de probabil că în momentul în care se va întâmpla ceva cu adevărat nou și important în vreunul din câmpul problemelor cu adevărat importante să ne trezim cu o cascadă de consecințe (mai simplu sau mai dificil de gestionat), care toate vor avea impact în privința re-așezării raporturilor de putere la nivel global (asta în varianta optimistă în care după bătaia din aripi a unei neașteptate „lebede negre” să nu declanșeze o catastrofă financiară, militară sau demografică cu urmări greu de estimat).  

Pe de altă parte trebuie să ne fie clar că dincolo de retorica și diplomația publică în care se drapează acțiunile diverșilor actori internaționali, politica de putere în nici un caz nu a pierit din lume. Și cu atât mai mult politica echilibrului de putere. 

Doar că în epoca noastră politica echilibrului de putere a ajuns să fie mult mai complexă și mai complicată decât a fost cazul în perioada clasică a afirmării echilibrului de putere ca principiu călăuzitor în relațiile dintre statele suverane din Europa modernă. Jocul (geo) politic era mult mai simplu în vremurile "vechiului regim” de dinainte de 1789, atunci când re-echilibrarea raportului de forțe (de regulă, în urma unor războaie) se făcea prin transferul de teritorii de la un dinast la altul, chiar și cu prețul încălcării principiului drepturilor dinastice în cazul anumitor teritorii (caz clasic, Gibraltarul). Lucrurile au devenit mai complicate în momentul în care, după Revoluția Franceză, a intrat în scenă "poporul suveran” care, în etapa dezvoltării conștiinței naționale, și-a afirmat drepturile nu numai față de propriul suveranul încoronat, ci și față de alte popoare mai mult sau mai puțin "con-locuitoare”. În ultimă instanță, însă, suveranitatea națională și dreptul la auto-determinare s-au lovit sau au fost limitate de interesele superioare ale echilibrului dintre cele mai puternice centre de putere ale lumii.

Cazul clasic (și extrem de tragic) este al poporului german, care, fiind răspândit pe un vast teritoriu în centrul platoului european, nu a putut să se unească într-un singur "imperiu național” fără a pune sub semnul întrebării însăși posibilitatea menținerii echilibrului de putere nu doar pe continentul european, dar și la nivel global. Consecințele se cunosc. Austria nu este Germania la nivel politic și nici n-a fost niciodată de la afirmarea principiului suveranității naționale în politică, cu excepția scurtei perioade de timp în care un austriac cu mustăcioară a fost cancelar al celui de-al III-lea Reich german.

Cazul poporului român are partea sa de tragedie dar și de șanse istorice extraordinare. La capătul unor secole lungi de vasalitate, cu preț greu păstrată, față puterea suzerană otomană și după câteva decenii de inferență tot mai accentuată a "puterii protectoare” de la Sankt-Petersburg în viața internă a celor două principate românești, funcționarea echilibrului european nu numai că a dejucat posibilele intenții de anexare a acestor principate la imperiul țarist, dar, în urma Războiului Crimeii, a creat un orizont unic de oportunitate, care a putut fi exploatat cu abilitate de elitele românești ale vremii pentru a pune în practică "unirea cea mică” de la 1859. 

În peisajul geopolitic al Europei de dinainte de Primul Război Mondial o "unire a tuturor românilor”, adică cuprinderea într-un singur stat a teritoriilor cu populație majoritar românească, părea un vis utopic în condițiile în care provinciile învecinate cu populație majoritar românească (Transilvania, Basarabia, Bucovina) erau parte a unor mari imperii rivale. Dată fiind logica echilibrului de putere european și mondial din acea vreme, tânărul stat român nu putea decât să spere că-și va menține independența în alianță cu o mare putere europeană (rațiunea alianței cu Germania și Austro-Ungaria în perioada de după câștigarea independenței) și că, eventual, în cazul unui război între marile puteri, va putea să obțină unele teritorii locuite de români printr-o alianță norocoasă cu una din marile puteri vecine.   În plan teoretic, ar mai fi fost și opțiunea „unificării parțiale” prin "integrarea” într-o formă sau alta a statului român în unul din imperiile vecine (în acest sens, puțină lume știe că în perioada premergătoare Primului Război Mondial la cel mai înalt nivel s-au purtat discuții privind scenariul „integrării” României Mici în monarhia Austro-Ungară ca metodă de a obține a obține un fel de „unificare politică” a românilor de pe ambele părți ale Carpaților, scenariu care însă a fost respins din start de cercurile conducătoare maghiare). 

După cum bine se știe, Războiul Mondial început în 1914 și Revoluția din 1917 au creat o fereastră de oportunitate istorică unică pentru români prin dărâmarea concomitentă a tuturor centrelor de putere imperiale din Centrul, Răsăritul și Sud-Estul Europei. Această fereastră de oportunitate unică a făcut posibilă crearea României Mari. Evident că această fereastră de oportunitate nu avea cum să dureze prea mult în condițiile în care cele două mai mari centre de putere continentală de la Moscova și Berlin au intrat într-un proces de refacere, consolidare și expansiune imperială, sub imboldul unor ideologii politice totalitare (marxism-leninismul și național-socialismul). Ca fenomen geopolitic cvasi-miraculos, România Mare a putut să dureze doar atâta vreme cât a durat „armistițiul de douăzeci de ani” (după faimoasa expresie a mareșalului Foch) dintre prima și cea de a doua etapă a celui de al Doilea Război de Treizeci de Ani (1914-1945). 

Dacă primul Război de Treizeci de Ani a însemnat începutul propriu zis al sistemului de state suverane în Europa, acest al Al Doilea Război de Treizeci de ani a dus la prăbușirea acestui sistem de state și la împărțirea continentului în două blocuri hegemonice, dominate de puteri transcontinentale (SUA și URSS). Berlinul (ca și Viena de altfel) au fost eliminate pentru totdeauna din lista centrelor cu pretenții imperiale. De câteva zeci de ani Bruxelles-ul a apărut pe harta ca un nou tip de centru de putere, complementar cu capitalele statelor membre în experimentul „proiectului european”. Rămâne de văzut care va fi rezultatul ultim al acestui experiment în condițiile tendințelor demografice actuale care, dacă nu se întâmplă ceva excepțional, în decurs de câteva decade vor face din Bruxelles, ca, de altfel, din Berlin și din Paris, centre urbane cu o populație majoritar musulmană.

În ceea ce privește poporul român, un rezultat major al celui de al Doilea Război Mondial (ca etapă finală al celui al Doilea Război de Treizeci de Ani european) a fost apariția pe hartă a două state românești: Republica Socialistă (inițial "Populară”) România și Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, inclusă în componența hegemonului geopolitic al părții răsăritene a continentului european, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. În ciuda ideologiei comune de legitimare a puterii (ideologia marxist-leninistă) între cele două state "socialiste” a existat o adevărată "cortină de fier” culturală și ideologică, impusă de centrul imperial de la Moscova și acceptată fără contestații notabile (exceptând anumite producții istorice din vremea etapei așa-numitului comunism național) de către regimul comunist din Romania.

În conformitate cu ideologia oficială, dar și din rațiuni geopolitice mai puțin mărturisite, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost un poligon de încercare pentru crearea unei "limbi”, "istorii” și "națiuni” diferită de cea de peste Prut,  "națiunea” și "limba moldovenească”. Experimentul poate fi considerat în unul în bună măsură eșuat, în ciuda faptului că la Chișinău (ca și la Moscova, de altminteri) se mai găsesc încă susținători ai "moldovenismului” lingvistic și istoric. Pentru orice om de bun simț cu minimă cultură generală și cu cunoștințe elementare de lingvistică este evident că la București și la Chișinău se vorbește aceeași limbă, limba română. Fapt care nu constituie o singularitate istorică, în condițiile în care știm prea bine că în Europa există mai multe cazuri în care o limbă are statutul de limbă de stat în două state vecine: limba germană în cazul Germaniei, Austriei și Elveției sau limba franceză în cazul Franței și Belgiei. Adepților "moldovenismului”  lingvist nu putem decât să le recomandăm să consulte site-urile www.presedinte.md sau www.presidency.ro sau, mai bine, variantele MD și RO de pe site-ul https://sputnik.md/  și să scoată o listă de diferențe notabile între varianta română și cea "moldovenească” a acestor platforme on-line oficiale.

Pe de altă parte, la aproape treizeci de ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice, este evident că Republica Moldova continuă să existe pe harta (geo)politică a Europei ca cel de-al doilea stat românesc, după cum și Austria continuă să existe ca al doilea stat german (asta dacă nu punem la socoteală și Elveția, a treia țară din Europa în care limba germană este limbă de stat). 

După cum am încercat să arăt mai devreme, între existența Moldovei și a Austriei pe harta Europei există anumite similitudini principiale, care țin în primul rând de dinamica sistemului de state european și de echilibristica compromisurilor agreate între marile centre de putere ale lumii. Există evident și deosebiri majore între Moldova și Austria, pe lângă faptul că în Austria nimeni nu s-a gândit să schimbe denumirea limbii de stat în "limba austriacă”. Deosebirea fundamentală constă din aceea că, în timp ce în cazul Austriei problemele de identitate națională și politică par a fi fost definitiv tranșate după eșecul proiectului Grossdeutschland încercat, cu costuri imense, de un austriac originar din Branau am Inn, în ceea ce privește Republicii Moldova aceste probleme de identitate național-culturală și politică continuă să rămână un factor foarte important care, alături de evoluțiile economice și demografice îngrijorătoare din ultimele decenii, se pot constitui într-un pachet de factori de risc pentru însăși viabilitatea și supraviețuirea acestei entități statale pe termen lung. Viitorul (geo)politic al Republicii Moldova rămâne unul deschis.

Când mă refer la caracterul deschis al viitorului (geo)politic al Republicii Moldova am în vedere două aspecte distincte și interdependente:

a)faptul că atât în interiorul Republicii Moldova există o dispută în ceea ce privește viitorurile posibile ale acestui stat, anume disputa dintre "unioniști” și "suveraniști/ moldoveniști”. Cei dintâi militează pentru realizarea unui proces de unificare între Moldova și România, eventual și prin formula aderării Moldovei la Uniunea Europenă. Ceilalți susțin necesitatea păstrării suveranității Republicii Moldova și, de regulă, militează pentru o apropiere de Federația Rusă, inclusiv prin integrare mai strânsă în Uniunea Economică Eurasiatică.

b)faptul că, după criza politică din 2014 soldată, printre altele, cu pierderea Crimeii și cu formarea celor două republici separatiste în Lungansk și Donețk, pentru Ucraina s-au deschis o plajă de viitoruri posibile. Rămâne de văzut care din aceste viitoruri posibile se va actualiza în anii următori. Scenariile privind evoluția viitoare a statului vecin sunt variate, de la reintrarea întregii Ucraine sub influența Rusiei la divizarea de facto sau poate și de jure a acestei țări în funcție de clivajele cultural-lingvistice existente în sânul societății ucrainiene. În orice caz, este rezonabil să estimă că varianta de viitor pe care se va angaja la un moment dat Ucraina va avea un impact semnificativ asupra cursului pe care îl va urma Republica Moldova. Iar aceste variante pot fi dintre cele mai diferite: de la un scenariu în care apropierea de Rusia a Ucrainei (sau poate că doar ... a unei părți din Ucraina) vor face desuet proiectul "Transnistria” și până la, varianta extrem de improbabilă, în care Ucraina (fără Crimea, se înțelege) ar intra într-o formă de asociere mai strânsă cu Uniunea Europeană. 


În orice caz, putem afirma cu un anumit grad de certitudine că "viitorurile posibile” ale Ucrainei (și, prin ricoșeu, ale Republicii Moldova) nu vor fi decise exclusiv (și poate că nici în mod semnificativ) prin "compunerea  forțelor” politice active pe plan intern, ci vor fi influențate (poate chiar în mod hotărâtor) de dinamica echilibrului de putere la nivel mondial și de tipurile de soluții (sau revoluții) ce vor fi generate în privința chestiunilor fundamentale ale timpului nostru. Am dat mai sus o listă (scurtă) a unor astfel de chestiuni fundamentale și am menționat faptul că aceste chestiuni se vor decide într-un fel sau altul prin aportul constitutiv și decisiv al Federației Ruse (alături, se înțelege, de aportul SUA și a altor centre de putere semnificative in lume).

Dată fiind importanța extraordinară a Orientului Apropiat ne putem aștepta ca (r)evoluțiile viitoare din acest teatru geopolitic nr. 1 al lumii să aibă repercusiuni și în bazinul Mării Negre și în fostul spațiu sovietic, ca și în Uniunea Europeană. După intervenția în Siria, Federația Rusă a revenit în forță în acest teatru geopolitic, în care a ajuns un important jucător și, câteodată, arbitru, dislocând monopolul aproape exclusiv pe care SUA și aliații săi l-au avut în privința politicii de (mare) putere în Orientul Mijlociu în perioada de după sfârșitul războiul rece. 

E greu de sus cum vor evolua lucrurile pe mai departe atât în Orientul Apropiat cât și în spațiul post-sovietic. De fapt, și în Uniunea Europeană lucrurile sunt mult mai complexe și mai puțin predictibile decât erau (sau cel puțin păreau a fi) în urmă cu doar câțiva ani. Un lucru este însă sigur, dincolo de toată retorica despre democrație, drepturi și multilateralism: politica de putere a revenit în prim planul relațiilor internaționale. Rămâne de văzut care vor fi pentru "restul lumii” consecințele confruntării tot mai acerbe în care s-au angajat SUA și Federația Rusă atât prin instrumentele politicii de putere (acolo unde aceasta este fezabilă și rentabilă, precum a fost cazul în Siria), cât și pe căi mai "soft” (precum instrumentalizarea "autocefaliei” ucrainiene în vederea fragmentării lumii ortodoxe și a diminuării influenței rusești în spațiul post-sovietic și nu numai). 

În loc de concluzie: unioniști din toate țările, amintiți-vă de perenitatea politicii de putere în relațiile internaționale !

A vorbi de "Basarabia e România” fără a lua în considerare trecutul și prezentul politicii de putere în relațiile internaționale este o dovadă de mare naivitate (ca să folosesc cuvinte blânde, totuși). După cum am văzut mai devreme, cazul Basarabiei / Republicii Moldova este similar din multe puncte de vedere cu alte cazuri în care politica de putere și interesele superioare ale balanței de putere în marile centre politice ale lumii au dus la apariția și permanentizarea pe hartă a unor entități administrativ-politice precum Gibraltarul, Belgia sau Austria, aflate cumva în răspăr cu principiile ordinii de drept din anumite perioade istorice (principiul suveranității dinastice și, mai încoace, principiul suveranității populare). 

Dacă Gibraltarul, Belgia și Austria pot fi considerate "efecte geopolitice” ale dinamicii istorice a echilibrului de putere în sistemul de state suverane din Europa modernă, cazul Basarabiei stă în strânsă legătură nu numai cu această dinamică istorică, dar și cu ceea ce s-a numit "Chestiunea Orientală”, adică gestionarea "masei succesorale” a fostului Imperiu Otoman. Prin ocuparea Basarabiei în secolul al XIX-lea Imperiul Țarist a atins maximul istoric al expansiunii sale teritoriale pe țărmul nord-vestic al Mării Negre, fără însă a câștiga un avantaj decisiv în privința obiectivelor strategice (hegemonie  politică durabilă asupra noilor state-succesoare ale Imperiului Otoman în Balcani și, cu atât mai puțin, ocuparea Constantinopolului și a regiunii Bosfor-Dardanele), în ciuda tuturor foloaselor logistice și economice ce au putut fi derivate de pe urma înglobării în cel mai întins stat de pe planetă a părții răsăritene a Țării Moldovei. 

Spre deosebire de situația din Vestul și Centrul Europei, unde experimentul liberal al "sfârșitului istoriei” prin "integrare europeană” a pus capăt (cel puțin deocamdată) competiției teritoriale dintre state și a eliminat Belgia și Austria din colecția de "puncte fierbinți” în dinamica politicii de putere pe plan internațional, în Estul Europei și în Orientul Apropiat continuă să se ducă o luptă acerbă pentru controlul anumitor teritorii cu importanță strategică pentru marile centre de putere ale lumii. 

O veste bună (cel puțin până la un punct) pentru locuitorii Republicii Moldova este că, în contextul dezvoltării tehnologiilor militare actuale, teritoriul țării lor pare să nu (mai) reprezinte un areal de importanță strategică pentru marea politică de putere pe plan internațional (cu atât mai mult cu cât I.V. Stalin a avut grijă să transfere în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene teritoriile basarabene învecinate  cu Dunărea și Marea Neagră). O veste mai puțin bună, nu doar pentru locuitorii Republicii Moldova, dar și pentru majoritatea oamenilor simpli din Estul Europei și din Orientul Apropiat, este că politica de putere prin utilizarea forței și prin încălcarea convențiilor dreptului internațional a revenit în forță în ultimele decenii în această parte de lume printr-o succesiune de crize (de ex., invadarea și ocuparea Irakului, răsturnarea regimului Gaddafi în Libia, războiul din Siria, criza ucrainiană, cu conflictul armat din partea răsăriteană a acestei țări, etc.).

Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în anii următori și dacă, după această succesiune de crize, se va putea ajunge la un nou echilibru durabil fără un conflict militar major. În partea răsăriteană a Europei criza ucrainiană rămâne deschisă, în ciuda tuturor "progreselor” anunțate în ultima vreme (alegerea președintelui Zelenski, adoptarea de către parlamentul ucrainian a legii prin care se liberalizează vânzarea pământului către străini, etc.).
 
În acest moment nu este deloc clar înspre ce tip de „viitor” se îndreaptă Ucraina și cum se va reuși depășirea enormelor probleme apărute în perioada de după "maidanul” din 2014, de la prăbușirea nivelului de trai și până la acutizarea tensiunilor între diversele regiuni istorico-culturale din această țară. După cum am menționat anterior, tipul de "viitor” de care îl va avea parte Ucraina va fi extrem de important și pentru plaja de opțiuni și acțiuni fezabile pe care o vor avea și cetățenii Republicii Moldova în viitorul mai mult sau mai puțin apropia. 

Nu trebuie însă să uităm niciun moment că teatrul de confruntare (geo)politică din Ucraina este strâns corelat cu alte alte "dosare grele” pe plan internațional și, în mod particular, cu mutațiile în plină desfășurare din cel mai important teatru geopolitic de pe planetă, Orientul Apropiat. „Crimeea este Rusia” nu numai pentru că așa ar fi votat „liberi și nesiliți de nimeni” locuitorii acestei peninsule, dar mai ales pentru că, în perspectiva pierderii Ucrainei „maidanizate”, controlul acestui "bastion teritorial înaintat” a ajuns să aibă o importanță critică pentru proiectarea puterii rusești în acvatoriul Mării Negre și către Orient. Iar în Orientul Apropiat sunt în joc o serie de mize cu importanță extraordinară pentru interesele strategice ale Federației Ruse (și nu numai), de la dinamica formării prețului la hidrocarburi (petrol și gaz) pe "piața liberă” globală la gestionarea consecințelor exploziei demografice și a radicalizării religioase în țările arabe. 

Indiferent dacă ne place sau nu, realitatea zilelor noastre este că și în timpul de acum (ca și în trecut, de altminteri) "Chestiunea Basarabiei” rămâne legată prin nenumărate (și deseori mai puțin vizibile) fire de legătură cu "Chestiunea Orientală”. Doar că în timpul de acum „Chestiunea Orientală” este mult, mult mai complicată decât era în timpul "Marelui Joc” din secolul al XIX-lea. Cockteilul de componente explozive din această parte a lumii este unul cu adevărat dătător de fiori, de dependența critică a sistemului financiar (și în ultimă instanță, economic și social) al lumii occidentale bazat pe dolarul ex nihilo de aprovizionarea cu energie din această parte a lumii, la conflictul dintre eshatologiile iudaică și șiită și la disputa privind Ierusalimul și locurile sale sacre. 

Evident, nu putem cere activiștilor unioniști să fie în temă cu detaliile extrem de complicate ale "Chestiunii Orientale” din vremea nostră. Pe de altă parte, în condițiile în care Orientul Apropiat a ajuns să fie primul teatru geopolitic al lumii, poate ar fi util ca măcar unii din activiștii unioniști să conștientizeze importanța critică pe care dinamica (dez)echilibrului de putere din această parte a lumii o are pentru deschiderea sau închiderea unor orizonturi de acțiune politică în alte spații geopolitice, inclusiv cel în care "politica europeană de vecinătate” se suprapune peste „vecinătatea apropiată” a Federației Ruse.

Nu pot decât să sper că textul de față va fi de folos unor cititori (inclusiv suporteri / votanți ai lui George Simion) în vederea conștientizării importanței rolului pe care politica de putere în cadrul sistemului modern de state l-a avut în apariția și menținerea pe hartă a unor entități politico-administrative, care altfel pot părea niște anomalii dacă ar fi să le judecăm din perspectiva unor principii nobile ale ordinii de drept naționale și internaționale, precum dreptul la autodeterminare a popoarelor, suveranitatea populară sau, până la un moment dat în trecut, suveranitatea dinastică întemeiată pe doctrina monarhiei de drept divin. Cele câteva astfel "anomalii clasice” din sistemul de state european (Gibraltarul, Belgia, dar mai ales Austria) ne pot ajuta să punem perspectivă istorică fezabilitatea programului politic implicit în mesajul "Basarabia e România”, pe care îl putem întâlni inscripționat în nenumărate locuri publice din țara noastră.