Liuba are astăzi 31 de ani. Are copii la rându-i, are bucurii și dezamăgiri, are vise neîmplinite, are o viață la Chișinău sau oriunde altundeva a purtat-o destinul.

M-am întâlnit cu ea în februarie 1994, pe o stradă din Chișinău. Eram acolo cu colegii de la Liga Studenților din Universitatea București, observatori la alegerile parlamentare. Plecasem din România vreo trei autocare pline. La vama din Leușeni, am stat 9 ore în fața barierei coborâte, pentru că autoritățile n-au vrut să ne permită accesul în Republica Moldova. Am coborât din autocare și am dansat Ciuleandra în fața grănicerilor moldoveni care țineau mâinile pe arme, ostentativ. Până la urmă, ne-au lăsat să trecem. Ce rău puteau face sovietizării Moldovei niște studenți care jucau Ciuleandra?  

  

Ȋn ziua alegerilor, am stat de vorbă cu oamenii care votaseră, unii pentru „fericire”, unii pentru „unire”, alții pentru „suveranitate”. Am o casetă de 60 de minute plină cu speranțele lor. Am reascultat-o azi, la un reportofon vechi. Am reauzit-o pe femeia care-mi povestea, acum 22 de ani, că „frații sunt frați. Cum ar fi, dacă se unesc, se hrănesc împreună și pot să facă o gospodărie puternică, unită”. Ea votase „pentru Crucea lui Ștefan cel Mare”. Adică pentru Frontul Popular, care milita pentru unire.

I-am auzit azi din nou și pe cei care credeau că-i mai bine ca Moldova să rămână singură, pentru că basarabenii ar fi tratați în România ca cetățeni de mâna a doua, sau pentru că ei n-ar fi „așa de evoluați, economic și spiritual”, ca frații de peste Prut. I-am ascultat și pe basarabenii care-mi spuneau că nu doresc unirea, pentru că România i-a abandonat cândva în brațele rușilor. 

Pe Liuba am întâlnit-o la Chișinău într-o după-amiază, când ea ieșea de la ore. Avea 9 ani atunci și era elevă în clasa a II-a, la Școala nr. 56. Liuba mi-a explicat că „Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei”, dar „și al României, de multe ori”. Că „Moldova vrea să se unească cu România, dar unii oameni nu doresc. Eu doresc foarte mult să ne unim”. „De ce?”, am întrebat-o eu. „De-atâta!”, mi-a răspuns ea, râzând. A fost cea mai sinceră declarație din câte am primit acolo. Liuba voia unirea pentru că ei plăcea să vorbească „și românește, și moldovenește”. Amestecându-le. Așa cum sunt toate amestecate, prin viețile noastre. Și-apoi descoperind că „și românește, și moldovenește îi totuna”. 

 

A fi român sau moldovean e totuna! Merg mâine la Marșul Unirii pentru Liuba. Pentru fetița din Chișinău care într-o după-amiază de acum 22 de ani mi-a zis pe stradă „Tatăl nostru” „pe românește”. Merg pentru ea și pentru copiii ei. Merg pentru toți copiii din Basarabia și din România, care au nevoia și dreptul să trăiască alături, ca frații.

Merg mâine la Marș, pentru că Peter Damian Hurley vine tocmai din Sighetu Marmației. „Urc mâine în trenul de noapte de la Sighet spre București, stau 14 ore pe scaune la clasa 2. De ce? Pentru că cei mai irlandezi români sunt basarabeni!”, spunea ieri Peter.

Ce sunt atunci cei mai români dintre români? Hai să vedem! Hai la Marșul Unirii! Ne întâlnim mâine, adică sâmbătă, la ora 14:00, la Hanul lui Manuc (lângă Piața Unirii), și apoi pornim în marș. Pentru România! Basarabia e România!