Duminică, 5 iunie, la Chişinău a avut loc o manifestaţie a adepţilor unirii Republicii Moldova cu România. Spre deosebire de acţiunile anterioare, cea din urmă a avut o prezenţă ceva mai modestă – în jur de 2-3 mii de persoane, în pofida aşteptărilor vădit prea mari ale organizatorilor, care îşi doreau o adevărată "Mare Adunare Naţională” în capitala Basarabiei.

Trecând cu vederea contextul în care s-au reaprins brusc sentimentele unioniste ( creşterea valului de nemulţumiri ale populaţiei de corupţia din sânul puterii), ar trebuie să ne întrebăm, totuşi, de ce unionismul nu reuşeşte să devină o idee dominantă în Basarabia, rămânând a fi un "spoiler”, care intervine periodic atunci când în societate creşte gradul de nemulţumire faţă de guvernare? De ce majoritatea basarabenilor sunt reticenţi faţă de ideea unirii? De ce unionismul ostilizează şi divizează cetăţenii care ies în stradă să protesteze împotriva actelor de corupţie?

Să luăm lucrurile pe rând:

În primul rând, unioniştii nu au reuşit să se transforme într-un actor politic serios. Cei care pledează pentru unire evită să abordeze problemele reale şi prezente ale societăţii, nu au niciun fel de viziune politică, economică sau în ceea ce ţine de politica externă. Mesajul lor se reduce la un „nu avem nevoie de guvern, nu avem nevoie de parlament”, în timp ce majoritatea populaţiei este mult mai pragmatică şi aşteaptă rezolvarea problemelor curente, aici şi acum, nu într-un viitor nedeterminat, într-o ipotetică „Românie Mare”. Or, cei care îşi spun "unionişti” nu oferă soluţii, nu generează noi viziuni, repetând ostentativ lozinci şi mesaje expirate de pe la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90. Anume din aceste motive, ei suferă de o criză mare de credibilitate, care nu le permite să iasă din poziţia de grup marginal.

Cine reprezintă grosul segmentului „unionist” în Basarabia? În primul rând, intelectualitatea rurală, oamenii în vârstă de la sate, liceeni şi studenţii din primii ani de studii. Adică, cetăţenii care nu sunt activi economic, care îşi pot permite „luxul” de a fi romantici, dar nu îşi pot permite luxul de a fi activi politic. De la astfel de categorii sociale nici nu pot exista prea mari aşteptări, pentru că în viaţa cotidiană, între manifestaţii, au alte priorităţi şi necesităţi.

Paradoxal, chiar dacă se cred parte a spaţiului românesc, unioniştii din Basarabia nu sunt conectaţi nici cu realităţile din România: ei sunt departe de orice procese sociale şi politice, le lipseşte orice viziune asupra viitorului României. Or, apropierea Basarabiei de România poate ridica numeroase probleme, cum ar fi: liberalizarea pieţei funciare, nivelul protecţiei producătorului autohton, proprietatea asupra pădurilor, sfera fiscală, relaţiile canonice între Bisericile Ortodoxe din România şi Rusia, problema transnistreană, apartenenţa la NATO şi obligaţiile faţă de Bruxelles etc. Atât timp cât unioniştii basarabeni evită să abordeze sistematic fiecare din aceste subiecte la Bucureşti şi Chişinău, unionismul rămâne doar un moft romantic care se limitează la acţiuni culturale şi academice. Aici e cea mai mare problemă: unionismul şi unioniştii nu sunt credibili, pentru că le lipseşte tocmai ceea ce defineşte o mişcare politică: "proiectul de ţară”, atât pentru Republica Moldova, cât şi pentru România. Proiect de ţară au avut paşoptiştii, care au realizat unirea din 1859. Proiect de ţară a avut clasa politică de la Bucureşti, care a înfăptuit unirea din 1918. Unioniştilor de azi le lipseşte orice proiect de ţară, în jurul căruia ar avea loc unificarea celor două state româneşti. Nu trebuie decât să răspundă la nişte întrebări elementare: Cum? De ce? Pentru ce? Deocamdată, nu auzim nici întrebări şi nici răspunsuri.

În al doilea rând, problema apropierii de România constă anume în modul în care se prezintă statul român: dependenţa patologică de centrele de decizii din Vest, lipsa unui mesaj în favoarea interesului naţional românesc, dar şi lipsa unor personalităţi politice carismatice. Alături de figura lui Vladimir Putin, care este cel mai simpatizat politician în Basarabia, liderii politici de la Bucureşti par destul de palizi şi indecişi. Probabil, România ar avea nevoie de propriul său Putin, Orban, Tsipras sau Erdogan, pentru a recâştiga respectul şi admiraţia tuturor basarabenilor, inclusiv al celor vorbitori de limba rusă. Basarabenii sunt atraşi de cei puternici, nu slabi, iar România, la ora actuală, nu are o imagine şi poziţie de stat care are capacitatea de a se impune pe plan continental sau internaţional. Iată de ce Republica Moldova nu caută soluţii la Bucureşti, ci mai curând la Berlin, Moscova şi Washington. În acelaşi timp, fiind puternic ataşată de interesele marilor puteri, România s-a arătat incapabilă să apere interesele românilor din Ucraina, Serbia, fapt care a atras o doză de scepticism şi reticenţă a diasporei faţă de "patria-mamă”.

În al treilea rând, cea mai vulnerabilă parte a unionismului este confundarea intenţionată a ideii de unire cu rusofobia, opţiunea proeuropeană şi euroatlantică, care se află într-o cădere continuă. Potrivit sondajului efectuat la comanda Institutului de Politici Publice (IPP) din aprilie 2015, doar 39,5 la sută din respondenţi ar vota pentru aderarea la UE, în cazul unui referendum. Simpatia pentru NATO este şi mai mică – 20,6 la sută. În astfel de condiţii, unionismul apare, din start, ca o idee ostilă pentru majoritatea populaţiei. Iată de ce acest curent are nevoie de o regândire şi redefinire fundamentală, un „rebranding”, purificat de lozincile anului 1989, astfel ca în noua sa formă, să corespundă opţiunilor şi aşteptărilor populaţiei, dacă se doreşte cu adevărat să devină unul atractiv pentru cea mai mare parte a societăţii.

În Republica Moldova, fenomenul unionismului este unul mai curând socio-cultural, decât un proiect politic, care ar schimba cumva situaţia pe ambele maluri ale Prutului. Anume din acest motiv, niciun partid politic serios din Basarabia nu riscă să-şi asume deplin mesajul unionist. Excepţie face doar Partidul Naţional Liberal (PNL) – un partid minuscul, lipsit de orice importanţă pe arena politică. Desigur, nu putem exclude ascensiunea lui, însă acest lucru ar putea fi posibil doar printr-o maturizare ideologică şi politică, dar şi prin „schimbarea paradigmei” la Chişinău şi Bucureşti. O astfel de evoluţie ar fi reală doar prin apariţia unei noi elite intelectuală şi politice, pe ambele maluri ale Prutului, ataşată de valorile tradiţionale şi interesele naţionale, adeptă a ideii suveranităţii naţionale, care ar conştientiza şi valorifica contextele geopolitice, conjugând eforturile pentru realizarea unui eventual proiect istoric comun, în care s-ar regăsi toţi cei care aparţin neamului românesc. Până atunci, Republica Moldova are nevoie de sprijinul României în efectuarea reformelor interne, dar şi România are nevoie de Republica Moldova ca stat suveran şi independent, în calitate de pârghie pentru schimbarea paradigmei în dreapta Prutului. Deocamdată, în Basarabia se poate spune şi face ceea ce în România e supus cenzurii politice şi mediatice. Deci, e o oportunitate.