Recunosc nu am mai citit Evangheliile de multă vreme. Mi-am adus aminte zilele acestea de Sfântul Andrei dar și de cuvintele scrise în Evanghelia după Matei, unde se povestește că, după Învierea sa, Iisus le-a vorbit oamenilor în trei rânduri – o dată pentru a le spune „bucurați-vă”, apoi „nu vă temeți” și în final, apostolilor, "cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului”.

Mai auzim între Prut și Nistru aceste cuvinte de îmbărbătare? Bucuriile noastre, dacă sunt, par a fi resentimentare – ne bucurăm de eșecurile altora. De eșecurile vecinilor și ale inamicilor declarați. Ne bucurăm de eșecurile Opoziției, dacă suntem de partea Guvernului, și de cele ale Guvernului, dacă suntem de partea Opoziției. Am ajuns să ne bucurăm de vești proaste, ne place să distribuim vinovății și să catalogăm dezastre. Nu avem încredere decât în cei care ne aprobă, înlocuim amicițiile cu alianțele și nu mai iubim nimic în afara propriilor opinii.

Românii au ajuns temători și triști. Uităm să ne mai bucurăm de lucrurile bune și mici pe care le avem – vrem mai multe și mai mari. Ne temem de tot ceea ce nu știm, ne temem să vorbim despre răbdare și speranță.

Creștinismul românilor i se datorează Sfântului Apostol Andrei, el fiind cel care i-a creștinat pe locuitorii de pe malul Mării Negre – sărbătorit pe 30 noiembrie este considerat a fi și ocrotitorul României. Miturile românești despre Sfântului Andrei spun că el a fost cioban și că de turma lui nu s-a atins nici un lup, de asta i s-a spus și Apostolul Lupilor, o metaforă care a derivat din vechea denumire a dacilor – lupi, dar și de la animalul totem al acestora – lupul. Se spune că aceste animale au fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei și că cel care le era căpetenie l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin Dobrogea către peștera care i-a fost adăpost și care acum îi poartă numele.

Cred că Sfântul Apostol Andrei le-a vorbit dacilor despre speranță. După războiul pierdut în fața romanilor, de asta aveau nevoie cel mai mult. Probabil asta a fost motivul pentru care lupii nu i-au atins turma.

De pierderea speranței nu poate fi învinovățit nimeni – e o chestie personală, care nu se reglează în stradă ori la tribuna electorală. Se reglează în singurătate ori în prezența unui duhovnic.

România, așa cum o știm noi, este produsul curajului, al unor bucurii venite în urma faptelor și al speranțelor împlinite.

Să nu ne temem să sperăm. La urma urmei Salvatorul Lumii și-a făcut apariția iarna, într-o iesle încălzită doar de răsuflarea vitelor.

La mulți ani România.