Când vorbim despre marile personalități ale istoriei românilor, ne gândim adesea la oameni de stat, militari, cărturari sau clerici. Mai rar ne amintim de oamenii providențiali care și-au pus nu doar talentul și energia, ci și întreaga avere în slujba națiunii. Un asemenea om a fost basarabeanul Vasile Stroescu, marele binefăcător al școlilor și bisericilor românești din toate timpurile și din întreg cuprinsul spațiului românesc. El a înțeles că un popor poate supraviețui doar prin educație și credință. Deviza vieții sale a fost simplă și profundă: „Școli și iară școli, biserici și iară biserici”.

Vasile Stroescu a fost unul dintre cei dintâi și cei mai importanți susținători ai construirii unei Catedrale Naționale la București, ceea ce astăzi numim Catedrala Mântuirii Neamului, și a acționat în acest sens.

În anul 1902, a oferit Guvernului României 200.000 de ruble imperiale rusești, având ca destinație expresă construirea unei Catedrale în București. În 1904, a adăugat alte 100.000 de ruble. În 1906 a donat 200.000 de lei aur, iar în 1908 încă 100.000 de lei aur. În total, donațiile sale au însumat 300.000 de ruble imperiale și 300.000 de lei aur, echivalentul în epocă a peste 329 de kilograme de aur fin.

Privite prin prisma valorii aurului de astăzi, aceste donații reprezintă aproximativ 41 de milioane de euro. Adevărata dimensiune a sacrificiului lui Vasile Stroescu apare însă atunci când analizăm ceea ce s-ar fi întâmplat dacă statul român ar fi păstrat aceste fonduri conform destinației stabilite de donator și le-ar fi administrat cu dobânzile aferente. De precizat că donațiile depuse de Vasile Stroescu în fondul Casei Bisericii, devenit ulterior al Casei Școalelor, cu dobânzile aferente din ultimii peste 120 de ani, pentru construirea Catedralei Naționale din București, nu a fost transmis niciodată Bisericii Ortodoxe Române.

Calculată la o dobândă anuală modestă de 3%, capitalizată de-a lungul celor peste 120 de ani scurși de la efectuarea donațiilor, valoarea fondului constituit de Vasile Stroescu ar fi ajuns în anul 2026 la aproximativ 7,6 miliarde de lei, adică aproape 1,45 miliarde de euro.

În scenariul unei dobânzi de numai 3,5% pe an (nivel practicat de CEC pentru anumite depozite speciale în perioada respectivă, cum a și fost cazul Casei Bisericii), aceeași sumă ar fi ajuns astăzi la peste 13,6 miliarde de lei, adică aproximativ 2,6 miliarde de euro.

Pentru a înțelege mai bine dimensiunea acestor cifre, trebuie amintit că valoarea totală a proiectului Catedralei Mântuirii Neamului este estimată la aproximativ 315 milioane de euro. Cu fondul constituit de Vasile Stroescu și cu dobânzile aferente s-ar fi putut construi astăzi aproape cinci catedrale identice în scenariul unei dobânzi anuale de 3% sau peste opt catedrale identice în scenariul de 3,5%.

Exprimată în aur fin, averea rezultată din aceste donații și din dobânda compusă ar fi reprezentat între 11,7 și 21 de tone de aur, adică până la o cincime din întreaga noastră rezervă de aur păstrată în tezaurul Băncii Naționale a României.

Aceste cifre nu sunt importante doar pentru dimensiunea lor economică. Ele ne arată amploarea extraordinară a generozității lui Vasile Stroescu și, în același timp, cât de mare a fost încrederea pe care acesta a avut-o în viitorul statului român și al Bisericii Ortodoxe Române, ca instituție națională fundamentală.

Într-o scrisoare adresată autorităților vremii, marele filantrop și binefăcător explica motivul pentru care susținea construirea unei catedrale naționale: „Dumnezeu n-are nevoie nici de pomana mea, nici de a altora, dar asta se face pentru neamul românesc”.

Pentru Vasile Stroescu, Catedrala nu era doar o biserică mai mare decât altele. Ea trebuia să fie simbolul unității tuturor românilor, locul în care să se regăsească, așa cum spunea chiar el, bogatul și săracul, boierul și țăranul, românul din țară și românul înstrăinat de hotarele vremii.

El considera că o asemenea catedrală ar reprezenta „cel mai frumos monument al Unirii Românilor și al Independenței câștigate”. Cu mult înainte de Marea Unire, Vasile Stroescu înțelesese că unitatea politică a românilor trebuie să fie însoțită de unitatea spirituală.

Când România Mare s-a înfăptuit, Vasile Stroescu a fost ales să prezideze primul Parlament al tuturor românilor. În discursul rostit la 1 decembrie 1919, el le-a cerut parlamentarilor să intre în sala legislativului „ca în biserică”, lăsând la prag ambițiile personale, ura și interesele egoiste.

Același spirit l-a călăuzit întreaga viață. El spunea: „Eu sunt cu totul la dispozițiunea Țării și a Neamului Românesc, cu mintea cât mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima și cu toată averea mea”. A vrut să lase în urmă instituții care să slujească generații întregi de români.

Astăzi, privind Catedrala Mântuirii Neamului din București, trebuie să ne amintim că printre primii ei ctitori se află și marele filantrop basarabean Vasile Stroescu. Dorința lui s-a împlinit în cele din urmă.

Rezumând moștenirea pe care ne-a lăsat-o Vasile Stroescu, nimeni nu a făcut-o mai bine decât Onisifor Ghibu, care spunea despre el: „El nu avea numai punga deschisă, ci mai întâi inima și mintea. Ajuta pentru a îndemna și a trezi interes în noi înșine”.

Aceasta este adevărata măsură a lui Vasile Stroescu: un om care a pus credința înaintea interesului, neamul înaintea propriei glorii, Școala și Biserica înaintea oricăror altor așezăminte și viitorul României înaintea propriei sale averi imense. Dincolo de a fi un mare patriot, Vasile Stroescu a fost un credincios autentic, un om ales al lui Dumnezeu, cu viață sfântă. Un mare și adevărat creștin, a cărui pildă trebuie cunoscută și urmată. El este lumina noastră pe care trebuie să o punem în sfeșnic. El este fiul Bisericii Române care și-a binemeritat un loc în sinxarele Ortodoxiei românești.

Exprim speranța că va veni ziua când vom putea vorbi despre Sfântul Vasile Stroescu cel Milostiv, omul lui Dumnezeu.