„Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”, doinea din mâna regretatului Cezar Ivănescu, mână arcuindu-se-arcuș pe lemnu’i ce devenise, rimbaldian, vioară... „Ce te legeni, codrule...” Ah! Da, desigur. De „Moartea căprioarei”... Eminescu, Labiș, Ivănescu (Cezar). Trei destine aproape identice, trei lumini stinse brutal întru bezna ce, încet, încet, pare-a ne cuprinde pe toți... 
 
Copil fiind, printre betoane, cutreieram maidane, iar Eminescu m’a atins cam cât putea să atingă un vlăstar născut din părinți rupți de valurile vieții de pe glia strămoșască, eșuați în malaxorul orașelor Republicii Socialiste România, o navă aflată în marș spre acea multvisată societate multilateral dezoltată, cu un căpitan ce nu aflase că cineva (nu spui cine!) îi furase sextantul și cu matrozii furând câte puțin din rațiile zilnice deja zeciuite de către ofițerii de bordi. Adică, nu îndeajuns de profund, chiar dacă simțeam farmecul ascuns al versurilor și prozei sale. Prioritățile mele erau altele, atunci, orizontul meu cultural fiind destul de limitat, fie și doar prin simplul fapt că sportul era cam tot ceea ce mă preocupa. Citeam, bineînțeles, cu pasiune, dar altceva. Paradoxal, acum mă cred poet. Deh! Ca tot rumânu’. Hi! Hi! Hi!
 
Aș fi avut ocazia de a’l cunoaște mai bine la școală, tot prin Cezar Ivănescu, subiect la care mă gândisem, inițial. Dar, nu a fost să fie, așa că a fost altcineva... Mărturisesc faptul că, într’un fel, m’am simțit ușurat, apropierea de soarele literaturii române, fie ea și doar intențională, creându’mi o stare de sfioasă teamă, ceva de tipul misteriosului tremendum al lui Otto. 
 
Revenind pe făgașul tematic, e vizibil faptul că Eminescu ajunsese o statuie pe care o venerai, dar nu știai clar de ce. Din varii motive, pe baza cărora s’au tot războit detractorii și apărătorii, de parcă opera lui ar fi avut nevoie de cei din urmă, Eminescu era și este încă pe buzele tuturor dar, de cele mai multe ori, acestea sunt greșite. Foarte puțini mai au organul necesar perceperii muzicii divine din scriitura sa. Aparent paradoxal, un exemplu elocvent este acel elogiu adus poetului nostru de către ambasadorul Braziliei, Jeronimo Moscardo, pentru creșterea economică a statului sudamerican, consecință a aplicării ideilor eminesciene din „Teoria statului organic”. Uite, domn’e, că se poate! Dar, la alții, nu la noi, că noi le știm pe toate, suntem buricu’ pământului. De unde se adeverește, din nou, zicala cu profetul și țara lui. 
 
Pe de altă parte, simplul fapt că limbricii, „gen”ii cel care afirmă, organic, probabil, că România „e un cur”iii, încearcă a’l ponegri pe Mihai Eminescu ar fi un motiv suficient într’a ne face-a ne’ntoarce fațaiv întru al nostru „poet nepereche”. El, însă, Poetul, nu are nevoie de avocați. El, Poetul, le-a răspuns tuturor, anticipat, prin opera sa. Omagiul suprem pe care noi, umilii săi urmași i’l putem aduce este să îl citim, când cu mintea, când cu inima iar, mai apoi, cu mintea’n inimă coborâtă. Atât. Cei ce l’au citit și l’au înțeles, precum compatrioții ambasadorului amintit anterior, au avut de câștigat. Ceilalți, cei mai mulți dintre noi, ne războim pe-o icoană, neștiindu’i adevărata valoare, care e perceptibilă doar de pe prag, acolo unde suntem priviți de privirea care ne iubește, din distanța care poate fi locuită întru devenirea noastră ca români, ca oameni între oameni cu chipul și asemănarea lui Dumnezeu, întru eternitate. „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”...
 
Din păcate, așa cum semnala un amic, tinerii de astăzi au alte valori, printre care nu se mai numără Eminescu, de exemplu, apreciat doar de depășiții babaci comuniștiv, meniți, în viziunea celor dintâi, a ajunge la ghena istoriei. Neștiind de manipularea ce’i duce ușor de nasurile lor fine, privându’i de legătura cu rădăcinile pline de sevă ale neamului ce se vrea a fi făcut populație, prea mulți dintre tinerii noștri de azi se află exact în situația pisicii lui Schrödinger, adică frumoși urâțiți de-o vicleană propagandă ce le fură libertatea chiar în momentul în care ea le iese din rărunchii ofiliți de-un aer din ce în ce mai puțin respirabil. Amețiți de viteza cu care lumea pare că se schimbă, ei nu mai au timp într’a rumega idei cu ale lor proprii măsele... de minte. Prinși în rizomul societății informaționale, ei îngurgitează semipreparate călduțe, atent elaborate și puse pe hârtie de tocuri „ustensil”, mânuite de catifelate mâni, unse cu alifii atent selectate, spre-a nu răni fundulețele netede și delicate ce odinioară erau circumvoluțiuni. 
 
Pe de altă parte, însă, Eminescu e greu precum o stea neutronică, explozia de supernovă a destinului său concentrată fiind, prin voia gravitațională a Celui de Sus, în fiecare din poeziile și prozele sale, care îți ard sufletul întru lămurirea ta ca român între oamenii acestei lumi lipsite, din ce în ce mai mult, de lumină. Iubirea de românitate, așa cum a trăit-o Eminescu, poate fi închipuită și prin versurile altui poet român cu destinul curmat prematur de aceeași ciumă roșă, Vasile Voiculescu: „Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpușă,/ Să-ți faci un joc cu toane, ca în copilărie./ Când ea-ți cerea o fire de salamandră vie,/ În tainica-i văpaie să arzi făr' de cenușă./ Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii și-a plăcerii,/ Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;/ Își cată-n noi duh geamăn... și, de-l îmbii cu humă,/ Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii...”
 
De final, să ne amintim de cele două versuri cenzurate de către Maiorescu în prima ediție a „Poesii”-lor eminesciene, versuri elocvente în ceea ce privește nefericitele grefe încercate pe organicitatea românității, grefe ce au dezvoltat metastaze greu de extirpat: „Și cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier”. Poetul făcea aluzie la afacerea căilor ferate române girată de către Carol I și dovedită a fi un eșec lamentabil, în cel mai fericit caz. Cineva spunea că, dacă până atunci din Țările Române se fura cu căruța, de atunci încolo s’a ajuns a se fura cu trenul. Nimic nou sub soare, azi se fură cu autostrada. Teoria maioresciană a formelor fără fond, amendată de către Eminescu tocmai pentru că ea risca a se opaciza din cauza nivelului cultural mai scăzut al decidenților politici, poate explica eșecul unui stat în care două direcții contrare de dezvoltare tind a’l rupe. Și, drept să vă spun, nu știu ce ar fi mai rău: ruperea României, așa cum se vrea în unele cercuri de putere, sau „întregirea” ei, la pachet cu pierderea identității. Una peste alta, Eminescu e la fel de viu, azi, ca și ieri. Și va fi mereu, viu și greu de înțelesuri, pentru cei cu sufletele încă ușoare. Ba, și pentru cei cu sufletele grele, mai ales.
Doamne ajută!
 
Sorin Suciu