O atitudine alternativă și chiar de rezistență, în perioada comunistă, față de diversele tendințe de ciuntire a geniului eminescian, a fost reprezentată de eforturile încăpățânate ale lui Constantin Noica de a impune în conștiința românească profilul unui Eminescu integral. (1) Noica nu avea în vedere neapărat recuperarea gândirii politice eminesciene ci restaurarea complexității și actualității modeului cultural eminescian ca atare. Obstinația cu care filosoful de la Păltiniș se implică în  promovarea personalității și operei eminesciene ca energie formativă capabilă să spargă tiparele sclerozei ideologiei oficiale, dă demersului său o rezonanță profund politică. Astfel, dimensiunea soteriologică în care Noica înțelegea cultura și energia misionară cu care o practica, ies poate cel mai bine în evidență în lupta pe care filosoful a dat-o pentru schimbarea canonului de receptare a lui Eminescu. Această luptă era, bineînțeles, parte integrantă a războiului dus de Noica pentru descătușarea gândirii filozofice românești de dogmatismul marxist – leninist. În acest sens, recuperarea marilor surse filozofice (prin traducere și studiu sistematic) și relansarea lor în circuitul național de idei (printr-o vastă muncă pedagogică informală) aveau rostul de a scoate întreg domeniul filozofiei din starea ancilară în raport cu ideologia marxist - leninistă. De aceea, așa cum excelent demonstrează Katherine Verdery, prin detronarea filozofiei materialiste, Noica făcea posibilă afirmarea propriului său sistem filozofic și, totodată, realiza un act „fundamental politic”. Așa se face că filozofia nu mai era o disciplină oarecare, ci o mișcare culturală mai apropiată de disidența cu bază socială mai largă decât de dizidența culturală apolitică. (2)  Atacând anchilozarea ideologică a filozofiei și folosirea ei ca instrument al materialismului dialectic, Noica nu făcea altceva decît să lupte pentru apărarea autonomiei propriului domeniu de competență în contextul unui regim totalitar. Această atitudine a fost extinsă de Noica și în ceea ce privește problematica eminesciană. De aceea, nu este deloc întâmplător că filosoful de la Păltiniș a fost cel mai puternic și vocal oponent al schimonosirii șablonarde aplicate profilului eminescian de către un sistem controlat ideologic. Astfel, față de prezentarea lui Eminescu în ipostaza exclusivă de mare poet, Noica a reacționat vorbind despre omul deplin al culturii române. Totodată, ca alternativă la omagierile encomiastice, în stil de cult al personalității, lipsite de miez, Noica propune ca alternativă contactul cu manuscrisele păstrate la Academia Română și conștientizarea valorii acestora ca ”o formă de prezență fizică a lui Eminescu mai adevărată și mai cuprinzătoare decît apariția de o clipă a omului viu”. De ce? Pentru că, în opinia lui Noica, cele 8 – 9 mii de file acoperite de scrisul mâinii lui Eminescu reprezintă atât o mărturie a „zbuciumului său” din veac, precum și o ipostază a „omului întreg, cu natura lui fizică și morală” care pentru noi nu poate fi ceva mort ci, dimpotrivă, o prezență fizică adevărată. (3)

Grăitor este faptul că, deși în general caracterizat printr-o atitudine publică prudentă (dar fără compromisuri majore) față de puterea politică, atunci cînd venea vorba despre Eminescu, filozoful de la Păltiniș tuna și fulgera . Sunt notorii certurile (din care nu lipseau invectivele cele mai dure) pe care Noica le purta cu reprezentanții autorităților publice care nu-i acordau sprijinul necesar pentru facsimilarea caietelor eminesciene în vederea punerii lor la dispoziția publicului larg. Într-o discuție dintre Noica și Petru Creția, purtată în vila de la Păltiniș și înregistrată de microfoanele Securității, filozoful povestește cum în cinci zile a reușit să fotocopieze, cu propriile resurse, 35 de caiete eminesciene și apoi s-a adresat Președintelui Comitetului de Cultură pentru a le cartona în vederea prezentării publice în cadrul unui Festival Eminescu. Reacția înaltului funcționar este specifică, în sensul că recunoaște efortul „eroic” al lui Noica dar nu-l ajută în nici un fel, ceea ce îi provoacă filosofului enervare și insomnie.  Exasperat, Noica amenință că va face „scandal” dacă nu se va da curs solicitărilor sale. În acest context, este esențial și comentariul filosofului în legătură cu modul în care ar trebui omagiat poetul național: „Festivalul lor e făcut pe bază de comunicări, dar…eu veneam cu contribuția asta care le dădea pe dos toată povestea! Cu…ceva despre Eminescu, ce poți să mai spui acum? Dar, dacă îl ai pe Eminescu în față, e o noutate.” (4) Aparent un Don Quijote idealist, Noica era totuși foarte realist în proiectul său întrucât conștientiza că apropierea autentică de universul eminescian nu era deloc facilă. De aceea, filozoful sublinia necesitatea bunelor instituții (de pildă o catedră Eminescu profilată pe realizarea unui index al conceptelor eminesciene) și a instrumentelor de lucru adecvate. În acest context, este remarcabil curajul cu care Noica evidențiază utilitatea ediției de "Opere complete” ale lui Mihai Eminescu, realizată de A.C. Cuza. Pentru a-l cerceta roditor pe Eminescu este nevoie, însă, arată Noica, nu numai de instituții și "unelte” de lucru ci și de "un dram de pietate”. (5)

Mai mult decât atât, ca exeget el însuși al "bogățiilor gândului” filosofic eminescian, Noica reușește performanța de a vorbi altfel, într-un chip nou, despre Eminescu. Într-un eseu despre conceptele eminesciene de infinit și infinire (construit de la în-finire), filosoful rostirii românești arată cum amplitudinea perspectivei ontologice a metafizicii poetului generează posibilitatea depășirii conflictului dintre contrarii și dă seama pentru întreaga condiție istorică și mentalitate a poporului român, situat nu doar în Occident sau doar în Orient ci și în Occident și în Orient. Prin acest instinct specific al infinirii, Noica era convins că Eminescu a intuit și descris vocația cugetului românesc de a face "insuportabilul suportabil”. (6) Putem citi aici destul de clar perspectiva lui Noica despre rezistența antitotalitară prin refugiul în planul dimensiunii ontologice care te face să fii doar în mod aparent și exterior vulnerabil la constrângere și teroare. Așa privind lucrurile, perspectiva infinirii devine perspectiva libertății reale care te face să nu fii prezent cu nucleul ființei tale în spațiul concentraționar în care fizic te afli. În acest chip, insuportabilul devine suportabil iar crucea zdrobitoare poate fi purtată.     

Noica era conștient de miza enormă a receptării lui Eminescu, întrucât pentru autorul „Devenirii întru ființă,” frontul principal de rezistență anticomunistă era cel cultural. Prin urmare, mai mult decât Platon, Hegel și chiar decît propriul sistem filozofic de metafizică tradițională, Eminescu reprezenta reduta principală care trebuia recucerită și apărată. Potrivit lui Noica, perspectiva tinerilor despre Eminescu nu trebuia să se limiteze doar la imaginea Luceafărului amorezat zugrăvit de manualele școlare sau a unui Eminescu lacrimogen și facil patriotard. Adevăratul model Eminescu se regăsește în caietele sale, în laboratorul său, acolo unde se vede, nu doar produsul finit al poetului genial, ci și munca uriașă și lupta cu sine pentru a face studiu și creație de performanță. Convingerea lui Noica era că dacă acest laborator eminescian ar fi pus la îndemâna românilor, „fiecare am deschide din cînd în cînd un caiet, după ce vom fi răsfoit febril pe toate, spre a recăpăta de aici puteri, ca din apele noastre vii” (7). Astfel, crescute cu modelul acestei asceze culturale în fața ochilor, generațiile tinere ar fi putut obține, la un moment dat, biruința decisivă asupra cronicei netrebnicii românești. Prin urmare, nu întâmplător, Noica explică noțiunea de "cultură de performanță” prin referire la Eminescu. Criticînd "virtuozitatea fără virtute” a poeziei moderniste care ignoră rima, ritmul și tehnica poetică, Noica îi trimite pe tinerii poeți să vadă cele patru caiete pe care Eminescu le-a umplut cu rime și să învețe din acestea că în spatele celei mai înalte performanțe a literaturii române n-a stat numai geniul ci și multă muncă. (8) 

De aceea, promovarea unei raportări cât mai autentice la Eminescu, prin studierea laboratorului integral al creației sale (reflectat de manuscrisele păstrate), reprezenta pentru Noica ceea ce ar trebui să constituie și pentru noi, astăzi, și anume:  o problemă de importanță vitală întrucât miza ei era atunci și este, cu atât mai mult, acum, scoaterea tinerelor generații de sub blestemul netrebniciei românești și plasarea lor într-un orizont ontologic imun și de necuprins pentru chingile oricărui Leviathan ideologic totalitar. 
 
_______________________________________
 
(1) De altfel, putem considera obsesia integralității drept o notă specifică a ethosului interbelic pe care Noica îl reprezenta la cel mai înalt nivel. Relevant, în acest sens, este programul de studiu pe care filosoful de la Păltiniș îl impunea ucenicilor săi, urmărind parcurgerea integrală a operei unor autori importanți, potrivit principiului: citește autori și culturi, nu ciupitativ. Ne putem aminti în acest context și de pasiunea lui Mircea Eliade de a citi un autor în integralitatea operei sale (Hașdeu, Balzac), el însuși visînd la un cititor ideal care să-i parcurgă toate scrierile și abia apoi să-i judece valoarea. 
 
Florin-Ciprian MITREA
 

(2) Cf. Katherine Verdery – Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, traducere de Mona Antohi și Sorin Antohi, ed. Humanitas, București, 1994, pp. 259 – 260.

(3) Constantin Noica – „Introducere la miracolul eminescian”, în Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, ed. Humanitas, București, 1992, p.248

(4) Constantin Noica în arhiva Securității, ediție de Dora Mezdrea, ed. Humanitas, București, 2009, pp. 440 – 441.

(5) Constantin  Noica – Cuvînt împreună despre rostirea românească, ed. Eminescu, București, 1987, p.63.

(6) Ibidem, pp. 65 – 66.

(7) Ibidem, p. 249.

(8)  C. Noica – „Ce înseamnă cultură de performanță?”, în Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, ediția citată, p. 253.