Un articol de V.R. Zancu, pentru concursul de publicistică inițiat de ActiveNews.

DEX-ul definește înțelepciunea ca fiind "facultatea de a înțelege și de a judeca adânc lucrurile”.  

De ce oare nevoia nevoia noastră de înțelepciune?! Pentru că neștiința apasă, împiedică privirea și totodată fiirea, obligă omul să orbecăie într-un deșert lipsit de orice înțeles, fără nici un reper și fără finalitate.

Prin căutarea conștientă, tenace și disciplinată a înțelesurilor ascunse, a limbajului prim, a răspunsurilor la întrebările care ne apasă de demult, de pe când un homo sapiens a privit întâia oară spre cer, filosoful încearcă 
să-și depășească condiția de frunză în vânt, de cârtiță rătăcind la nesfârșit prin labirintul săpat de ea însăși.

Faptul că această căutare nu duce nicăieri și că, mai curând sau mai târziu, ea sfârșește în aceeași fundătură care se cheamă ”Știu că nu știu”, nu-i descurajează pe cei ce caută înțelepciunea. La sfârșitul trecerii lor prin lume, toți acești căutători în zadar  - atât cei care lasă în urma lor o operă scrisă, cât și mulții anonimi - au parte de amara satisfacție că dacă nu au găsit ce-au căutat, măcar au încercat.

Revenind însă la profesioniștii într-ale filosofiei, la cei a căror viață este dedicată scormonirii metodice prin urmele lăsate de înaintașii lor, urme din care ei aleg drumul pe care să meargă mai departe, am a zice următoarele: Din ospățul zeilor, se întâmplă să mai cadă câte o fărâmă de lumină în lumea de jos, a muritorilor. Fărâma asta nu îl limpezește pe fericitul ei aflător, ci doar îl stârnește să caute mai departe. Adunând fărâmitură cu fărâmitură, filosofii speră ca într-o bună zi să se smulgă pe ei înșiși din întuneric și - dimpreună cu ei - lumea oamenilor, Cetatea, Polisul.  Ajung astfel la o mai veche întrebare, care sună astfel :  Și dacă filosoful nu se implică politic, el n-ar mai fi?  La această întrebare eu răspund următoarele : 

Filosoful este rodul cel mai de preț al Cetății, din ale cărei rădăcini purcede. El este îndatorat Cetății din chiar clipa venirii lui pe lume, căci toată zestrea lui genetică, tot râsu-plânsu celor din care se trage se află înăuntrul său, sunt pământul și totodată sămânța din care iese la iveală, din care devine el, filosoful.  Dacă toată truda lui slujește numai libertății spiritului (său) pe care îl udă și-l îngrijește ca pe o plantă rară, pusă la fereastră într-un ghiveci, cum rămâne cu restul ?!  Cu acei mulți semeni ai săi care, rupți de truda zilnică, nu mai au timp să gândească și nici ochi să vadă dincolo de marginea blidului cu mâncare ... 

Așadar, dacă filosoful nu se implică în viața Polisului și se retrage în turnul de fildeș al singurătații, își mai merită el numele de filosof ?! Cui altcuiva slujeste spiritul care - prin stăruință - se pune pe sine însuși deoparte, invocând dreptul său la libertate ?! ... Cu toată stăruința și punerea lui deoparte, nemaifiind legat de Cetate, un asemenea spirit nu are cum să crească și să rodească. 

Sihastrul se duce în pustie cu speranța că acolo, departe de lumea dezlănțuită, îl va afla pe Dumnezeu. Sihastrul crede și nu cercetează.  Din contră, filosoful este cel care mai întâi cercetează și abia apoi afirmă. Sihastrul este, prin definiție, un om singur, dedicat lui însuși. Filosoful este și trebuie să rămână om al Cetății. A trăi în, prin, dar mai ales pentru Cetate este o alegere grea și de aceea atât de rară. Fiindcă ea cere mult curaj, inclusiv curajul renunțării la mult-iubitul nostru ego și la tot ce înseamnă asta pentru egocentricii care suntem. Și mai cere spinare dreaptă, dragoste necondiționată pentru semeni și țară și o inimă de Don Quijote. Cum însă interesul personal, de familie, de gașcă, de partid etc. primează, slabă nădejde ca "acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor” lui Eminescu” (vezi George Călinescu - Viața lui Mihai Eminescu). Fiindcă tot am pomenit numele lui Eminescu, îmi mai vin în minte alte câteva întrebări la care nu aștept răspuns : 

  • De unde și de ce dorința unei părți a intelighenției române de a-l da pe Eminescu ”la casat”  ?!  
  • Cum se face că Eminescu ”este depășit, nu poate fi tradus și nu merge la export” ?! 
  • Cui folosește denigrarea sistematică a celui mai bun produs (scuzați termenul consumist) al acestei nații ?!   
  • Nu cumva Eminescu este atât de sus, iar noi atât de jos incât ne este peste putință să ajungem la el ?! 
  • Când se pune problema implicării sau neimplicării politice a filosofului, de ce nu ne raportăm la Eminescu ?!
  • De ce filosofii noștri nu urmează exemplul său de dăruire totală, atât spre înăuntru, cât și spre înafară ?!  
  • Ce rămâne din Eminescu dacă-i tai trunchiul și-l lași fără rădăcinile care sunt neamul, pământul și limba sa ?!  
 
Este adevărat că în Glossa (și nu numai), Eminescu îndeamnă la desprinderea de lumea oamenilor, lume maculată de prea multe rele : Tu în colț petreci în tine / Și-nțelegi din a lor artă / Ce e rău și ce e bine ...  
Tu așează-te deoparte / Regăsindu-te pe tine ... Tu pe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar în seamă / 
Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă ... Tu rămâi la toate rece / De te-ndeamnă, de te cheamă.

Eminescu este aidoma unui stejar care pare singur trăitor în mijlocul câmpului. Rădăcinile nu i se văd, dar ele sunt acolo, adânc înfipte în țărâna de unde-și trage puterea și rostul de a fi. Iată de ce Eminescu nu-și urmează propriile îndemnuri la rupere, la desfacere de lumea oamenilor în care nu-și mai află loc.

Studentul Eminescu se implică în grandioasa aniversare de la mănăstirea Putna, spre aducere-aminte că sub orice imperiu trecător s-ar afla, românii sunt și rămân un Neam și o Țară. 

Ca revizor școlar, Eminescu se zbate să îmbunătățească starea mizeră a învățământului primar din Moldova, conștient fiind că un popor fără știință de carte nu are cu ce și mai ales cu cine să-și clădească viitorul.
  
Prin cuvântul scris, Eminescu luptă fără preget, până la epuizare și până la uitare de sine pentru a îndrepta ceva din strâmbătatea lumii. 

Și nu o face precum nihiliștii, fără să pună ceva, altceva în locul strâmbei întocmiri a lucrurilor. În articolele sale din ziarul „Timpul”, Eminescu vine cu soluții politice și economice surprinzător de actuale, dar desigur ignorate de puternicii vremii sale (și cu totul uitate de "Mândra Lume Nouă”  în care încercăm să viețuim). Zeloșii slujitori ai corectitudinii politice și căutători de noduri în papură îl acuză pe Eminescu de xenofobie și antisemitism, deși Eminescu scrie negru pe alb, citez: 

”Noi nu urâm pe evrei, dar nici de vină nu suntem că au fost persecutați în alte țări, că au contractat deprinderile de speculă și de parazitism pe cari le au acum, și nici putem iubi acest rău elementar ce cade asupra noastra. România, nefiind vinovată întru nimic de poziția trecută a evreilor în țările apusene și răsăritene, nu poate fi obligată a suporta economic și social urmările acelui rău tratament. La noi n-au fost persecuțiuni religioase. Sub domniile vechi naționale, puținii evrei formau o breaslă al cărei staroste era rabinul. Breasla aceasta avea dreptul public al oricării alte bresle și, prin caracterul chiar al instituției, membrii comunității economice nu se puteau înmulți peste trebuințele reale.  Naționalitatea română, ca oricare alta, are dreptul înnăscut de a-și apăra moștenirea ei istorică și munca ei de orice alt element străin. Alegerea armelor și mijloacelor atârnă de timp și împrejurari, și, dacă e vorba de păstrarea rasei române pe acest colț de pământ și de întărirea caracterului ei și a felului ei de-a fi, nici o armă nu este rea întrebuințată la timpul cuvenit.”

Eminescu este totodată un solitar și un solidar, un om care trăiește prin, pentru și întru Neamul, Țara și Limba sa, Sfântă Treime pe care o iubește cu toată ființa.  Iar românii, până și cei mai nevoiași și mai loviți de soartă, au auzit de Eminescu, îi știu versurile, le spun în gând ori cu voce tare atunci când simt nevoia să o facă. 

Vezi în acest sens, cazul unui cerșetor care în urmă cu câțiva ani lua la rând mijloacele de transport în comun din București și recita fără istov tot poemul „Luceafărul”.       
        
Eminescu dăruiește iubire unui întreg popor, iar neamul lui știe, simte și primește iubirea Poetului și i-o întoarnă, fiecare în felul său : cu gândul, cu vorba, cu o lumânare aprinsă sau o floare pusă pe mormântul său. Eminescu nu este un apologet al eticului, ci Omul Frumos despre care vorbește Dan Puric, omul care are totul fiindcă nu are nimic. Nimic cu care să poată fi șantajat, condiționat, deturnat de la convingerile și alegerile sale. Poate că cel mai frumos omagiu adus acestui Om Frumos vine de la Cioran care zice că : „Eminescu singur este îndeajunsă justificare pentru două mii de ani de istorie a poporului român”.

Ar mai fi multe de zis despre Eminescu versus sărăcia de eroi din biata noastră țară; sărăcie bine ținută în cumpănă de năvala de oportuniști, fie ei trepăduși mărunți sau domni cu ștaif, filosofi și scriitori de cărți, cu legiuni de onoare și ordine de tot felul, cu sponsorizări „generoase” și „dezinteresate” primite de la diverse fundații din străinătate etc etc.  Cum însă toate astea sunt suflare de vânt, voi încheia cu gândul la „Omul deplin al culturii românești” și cu câteva versuri din Scrisoarea a III-a :

Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.  

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!

Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' și numele tău... Țară!


V.R. Zancu - Octombrie 2015