Iată, după 131 de ani de la moartea Domnului Eminescu – poet, prozator, jurnalist, vorbim despre ce ar mai putea însemna, când, indiferent de importanța pe care i-o vom da noi sau cei care vor veni după noi, el ESTE!  Eminescu ESTE și VA FI icoana vie – sufletul poporului român. 

Dacă îndrăznim să coborâm în adâncimile acestui popor, dăm de Eminescu. 
Dacă privim în viitor, răsare ca un Luceafăr, nimeni altul decât Domnul Eminescu.
Dacă în prezent ne mai putem raporta la ceva care să ne salte inima de mândrie gândind la România, să ne țină în echilibru, să ne dea stabilitate, speranță și forță de a răzbi încercărilor acestei lumi în continuă degradare, Eminescu este numele.

Eminescu este România, mare cât sufletul lui, cât opera sa care a îngenuncheat toate geniile lumii, căci nimeni nu-l poate egala. Când rostești Eminescu spui România. Când spui România îl rostești pe Eminescu. Nu sunt două entități separate. Se întrepătrund de parcă una ar fi fost de la facerea lumii. Nu există o altă personalitate marcantă care să fi dus numele țării acolo unde nimeni nu a ajuns și nici nu va ajunge vreodată. Eminescu este poetul cât universul. Micul nostru univers românesc Eminescu – o stea, o planetă, un crater, toate îi poartă numele. Poetul din care până și Dumnezeu citește, și se miră de câtă dumnezeire este în dulcele grai românesc, în care adeseea și El se roagă. Numele lui trebuie învățat încă din pruncie odată cu rugăciunile. Învățat pe silabe, pe de rost, rostit cu respect și pioșenie, pentru ca niciodată să nu fie uitat.
 
Eminescu este UNIC. Un Luceafăr al literaturii universale care și-a câștigat singur locul, chiar și dincolo de moarte, stabilind un record de neegalat. Când noi prinși de false valori, încă ne mai punem întrebări despre „ce mai poate însemna”, să amintim ce înseamnă deja Eminescu în lumea largă. Să stăm apoi strâmb și să judecăm drept, și să ne întrebăm iarăși: la noi când și cu ce drept a fost smuls din pământul străbun de trebuie să-i găsim în viitor un loc, o însemnătate?! 

„UNESCO, drept recunoaștere a universalității poetului, la 100 de ani de la moartea acestuia, a declarat anul 1989 „Anul internațional Eminescu”, iar peste alți ani, același UNESCO l-a declarat pe Mihai Eminescu „Poetul anului 2000”. 

„WORLD RECORDS ACADEMY / ACADEMIA RECORDURILOR MONDIALE a omologat, în 2009, „Luceafarul” poetului Mihai Eminescu ca fiind CEL MAI LUNG POEM DE DRAGOSTE, cu 98 de strofe.”

Eminescu a urcat poezia, cultura, a urcat țara lui „de glorii, țara lui de dor” – România,  la stele! „Numele lui Eminescu a fost dat unei mici planete, astfel că în catalogul planetelor mici, la nr. 9495, figurează PLANETA EMINESCU.” 

„Binecunoscuta agenție spațială NASA a dat numele lui EMINESCU unui CRATER DE PE PLANETA MERCUR. Multe imagini de pe planeta Mercur, inclusiv imagini ale craterului Eminescu au fost realizate de sonda spațială Messenger, aparținând NASA și lansată în anul 2004.”

Toate acestea la un loc, vin să confirme teoria scriitorului Mircea Eliade care scria un adevăr colosal: ,,Dacă poporul român dispare de pe fața pământului și rămâne o carte a lui Eminescu, lumea va ști cine au fost românii”. Mai poate răsturna cineva lumea și toate teoriile ei pentru a apăra această țară într-un mod atât frumos și firesc? Eminescu  – „Românul absolut” este cel mai mare reper al spiritulității românești, fie că vom ști sau nu, cum să promovăm acest adevăr de netăgăduit. El și-a făcut peste timp, singur dreptate. Pentru că mai presus de el, de propria viață a fost țara pe care a idolatrizat-o. Deși, nici vremurile în care a trăit nu au stat pe roze, mai curând și-ar fi tăiat mâna decât să scrie ceva rău despre țară, spre deosebire de timpurile noi, în care mulți o hulesc și o îngenunchează cu vorbe de ocară. Modelul sacru de iubire pe care ni-l propune Eminescu în opera sa, ar trebui să se predea în manualele școlare. Patria – Mamă trebuie să fie precum mama care ne-a lăgănat de prunci la sân, și de mame n-avem voie să vorbim vreodată de rău!

Ne mai lasă dragul nostru poet o vorbă tare înțeleaptă:„Un om poate avea nimic având totul și totul având nimic". Și câtă dreptate avea! El n-a avut nimic în viață, dar a obținut totul după moarte. Reușind să rămână un exemplu prin însăși traiul lui modest. Cea mai mare avere și-a adunat-o în cer prin scrisul care l-a ridicat la rang de Dumnezeu al literaturii române, depășind cu grație și firesc toate granițele, așa cum i-a fost scris. Ce bogație spirituală este el – poetul, și astăzi pentru noi. Cuvântul lui se împarte ca o anafură pentru toți cei ce știu lua semințele cu folos bun pentru a le arunca în brazde din care mâine să crească holde bogate din roadele cărora vor gusta și copiii noștri. 

Eminescu este și va rămâne cel mai mare reper valoric al nostru. 
Este Dumnezeu, așa cum l-a văzut poetul Grigore Vieru, care  dintr-un respect profund și-o admirație sinceră, i-a închinat poemul cu numele lui „Eminescu”. El nu spune: Dumnezeu să ne judece, ci așa cum nimeni nu a mai scris până la el, „Eminescu să ne judece”, ridicându-l astfel la cel mai înalt rang al celor două lumi. 

„Eminescu să ne judece” pentru ce se va alege de tinerele generații care ar trebui încă de la clasa primară când învață alfabetul, primul cuvânt scris să fie  numele lui Eminescu, apoi să li se povestească despre marele poet, ca despre o poveste nemuritoare a sărmanului Dionis ajuns la stele. Pentru a rămâne viu în conștiința viitorilor învățăcei, de noi toți depinde, și nu este nevoie de un mare efort. Am un exemplu concludent că se poate. În urmă cu vreo patru ani, mă aflam la un eveniment într-un sătuc în Republica Moldova, împreună cu un grup de astriști din țară, membri ai Asociațiunii ASTRA din mai multe județe ale țării. La eveniment am asistat la o lansare de carte, după care s-a decorat un veteran de război, la un mic spectacol interpretat de elevii școlii în care ne aflam. Pentru că-mi luam câteva notițe să pot scrie un articol la întoarcerea acasă, am întrebat două eleve de clasa a doua care stăteau lângă mine, cine este primarul lor. N-au știut să-mi spună numele lui, dar știau cine este Eminescu! Și știți de ce? Pentru că la ei Eminescu este icoana – simbol din fiecare școală. În cancelarie sau pe holul școliloe, liceelor, există două carpete de o parte și de alta a tricolorului. Una cu figura marcantă a domnitorului Ștefan cel Mare, cealaltă a „Domnului Eminescu”, așa cum frumos îi spun copiii. Două personalități cu care ei se identifică, se mândresc, și la care în ruptul capului nu ar renunța! Și nu doar că se uită la un tablou, ci aproape toate evenimentele de la școală sunt sub semnul Marelui Eminescu, cu poeții, cântece ori scenetă din opera lui. Trăiesc prin el, respiră prin el, căci el scrie în „limba mamii” cum duios le place moldovenilor să spună. Iată încă o întrebare pe care ar trebuie să ne-o punem cu toții: ce facem noi pentru ca Eminescu să mai însemne ceva pentru viitoarea generație?!

Eminescu este un crez, o credință, așa cum a fost pentru el dulcea Românie pe care a iubit-o ca nimeni altul și căreia i-a închinat poate cel mai frumos poem scris vreodată. Un poem în care iubirea și dorința de a-i fi bine dragei lui Românii este exprimată atât de limpede, încât și azi este la fel de valabilă. Un poem – rugăciune care ar trebui să fie pe buzele tuturor celor care nu mai cred și nici nu mai luptă pentru binele ei. „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!”

Putem cădea în capcane. Putem fugi de teama etichetelor. Putem spune că țara asta nu mai are nicio șansă de a-și reveni vreodată de atâta hoție, ipocrizie, comploturi ordinare, conspirații, manelizare, subcultură, servite toate cu găleata pe aproape toate posturile de televiziuni, fițuici de doi lei care induc în eroare și distrug fără nicio remușcare până și mândria pruncului de a se ști născut român! Dar, niciodată nu vom putea distruge averea culturală și literară pe care ne-a lăsat-o Eminescu, pe nedrept criticat și judecat uneori, ori uitat sau considerat „depășit”de cei certați cu educația, cultura, dragostea de țară, de neam, de tot ce-i românesc și împământenit în glia străbună care-i poartă pașii pe umeri. 

Eminescu este farul din largul mării zbuciumate pentru unii. Pe alții îi modelează cu valori trainice și bune. Poetica lui înnobilează sufletele. Publicistica vastă este un dicționar de adevăruri și modele de urmat prin demnitate, atitudine justă și coerență față de toate elementele străine care atentau la binele țării; fiind în  mare parte atât de actuală, încât citind, ai impresia că poetul trăiește pe undeva, ne  privește și scrie. Iată de ce, faptul că par atât de actuale, ar trebui să fie un semn de alarmă, pentru că în mare parte, ele ne confirmă că vremurile sunt cam înapoiate. Nicidecum spre înainte, ci spre înapoia anilor 1800. Vinovații? Noi toți care am ales și reales treizeci de ani, aceiași trădători de neam. Societatea noastră cu drept de vot care, indiferent de poziția fiecăruia, face compromisuri, privește și tace. Azi un pom, mâine o pădure. Azi un bou, mâine o pășune. Azi o palmă de pământ, mâine un teritoriu întreg... și tot așa! Ce facem noi în acest timp? Asităm la un spectacol grotesc și până ne vom trezi s-ar putea să nu ne mai alegem cu nimic. 

Din Ardeal, lucrurile se văd și mai rău: despicați de țară și lăsați de izbeliște la mâna administrației locale care nu pentru poporul român lucrează, tare mi-e teamă că prin pacturi trădătoare, Ardealul ar putea deveni o altă Basarabie înstrăinată. Și nu neapărat printr-un acord sau vreun pact oficial, ci printr-o „scăpare”, așa cum era să se întâmple în primăvară, când am avut marele șoc de a constata cât de ușor se poate trece prin parlament o lege trădătoare prin care comunitatea românească ar fi putut să nu se mai trezească a doua zi la ea acasă, ci într-un spațiu înstrăinat de țară, așa cum aproape că este deja. Un spațiu în care limba lui Eminescu se vorbește din ce în ce mai puțin, poate de aceea este și cea care ne ține mai aproape de vechile valori și tradiții. În aceste condiții, în cine să mai ai încredere? Eminescu și Dumnezeu e singurul răspuns. 

„Ce mai poate însemna Eminescu pentru sufletul românilor de azi?”
CREDINȚA. Credința pe care a avut-o și el că acest popor, această țară, prin numele lui va dăinui etern și se va mântui prin sfinții ei. Să urmăm această credință care ne îndeamnă la iubirea de neam: să nu mai acceptăm atât de ușor să ne corcim sângele, sufletele, să nu ne mai vindem unor iluzii de măreție pe bănuți mărunți. Să frângem din fașă acest mare blestem aruncat asupra românismului.  

Închei cu un îndemn lăsat de marele nostru poet „Românul absolut – Eminescu”, „ÎN UNIRE ESTE TĂRIA!” Uniți SĂ FIM în cuget și-n simțiri cu Eminescu. Uniți în cuvânt și în faptă cu neamul, cu țara. Dar nu așa: eu cu tine, tu cu altul, ci toți laolaltă, în cuvânt și în fapte, în același gând, aceeași simțire, în străvechea și duioasa vatră latină, și poate, cine știe? Într-o zi ne va fi ceva mai bine! 

*Dumnezeu a creat lumea în șapte zile 
și tot în șapte zile
a dat fiecăruia ceva:
cerului – păsări
mărilor – pești
pământului – oameni și flori.

Apoi a strigat: să vină Poetul!
… Și a venit ca un ram de măslin înflorit
– Eminescu, –
Cerul a devenit acvariu
mările au plâns luceferi
umbrele toate s-au aprins
când pământului i-a fost dat Poetul.

O singură icoană a rămas – teiul
la care se închină
 
Mihaela Aionesei, Târgu Secuiesc