Motto: „Dați-i lui Eminescu ceea ce i se cuvine: neuitarea.” (Ștefan Radu Mușat)
 
„Dac-aș putea să-ntorc acum ale vremurilor ceasuri, de la pendulul ce nu stă nicicând, și să mă nasc măcar pentru o zi în trecutul ce a fost înainte de a fi eu, aș vrea să mă întâlnesc cu tine, bădie Eminescu.”
 
...Așa am început la școală, acum câțiva ani, o „Scrisoare către cineva care nu mai e”. Pe atunci eram mică și, cu siguranță, nu mi-am dat seama de un lucru. Greșisem destinatarul. Greșisem deci și tema. Cel căruia eu îi scriam era viu, prezent și contemporan cu mine! Era viu înlăuntrul meu, în construcția mea sufletească, fără măcar ca eu să am habar de asta... Niciodată nu mă deranjase. Nu zicea nici un cuvânt, și, totuși, liniștea lui doinea suferințele, ștergea lacrimile și îmbărbăta idealurile tricolorului. Așternea pe colile albe ale inimii mele de copil, în versuri, o istorie și un viitor, dorințe și izbânzi, jalea și chiotele de bucurie ale unor generații întregi de eroi, care, poate, nici nu au știut să scrie...
 
Mi-a trebuit un timp îndelungat până am învățat să îi ascult tăcerea. Era atâta zgomot și agitație în jur, încât, pierdeam mereu legătură cu mine însămi. Eram prea grăbită ca să mai am timp să aplec urechea și în interior... Când am găsit, în sfârșit, frecvența la care cuvintele neclare prindeau contur și propozițiile de neînțeles îmi deschideau înainte tărâmuri nemărginite de frumusețe, mi-a părut rău... Mi-a părut rău că până atunci nu văzusem nimic din ceea ce era cu adevărat „poetul nepereche”...
 
Au trecut anii, și odată cu ei, „Doina”, „Scrisoarea III” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” s-au preschimbat în ochii mei. Nu mai erau doar simple poezii - frumoase, ce-i drept - pe care trebuie să le reciți în frigul de ianuarie pentru că așa ți se cere. Simțeam că odată cu mine, în gerul acela ce făcea să tremure întreg careul de elevi scoși în formație, Mircea cel Bătrân îl înfrunta pe Baiazid, dușmanii curgeau puhoi printre noi, vrând să ne fure ce ne este mai scump, iar țărani cu mâinile bătătorite de coasa și furca pe care nu le lăsau nici în vreme de pace, nici de război, se închinau smerit în fața unui altar simplu, de biserică de sat, rugându-se: „Dă-i, Doamne! La trecutu-i mare, mare viitor!”... Și atunci, în toți aceștia, l-am văzut pe Eminescu. Nu arăta ca un scriitor... Nu stătea deoparte, cu o mână la tâmplă, iar cu cealaltă pe condei... Eminescu își trăia fiecare vers. Era acolo, în mijlocul lor, în învolburarea în care secolele, anii, timpul, dispăruseră. Rămăsese numai eternitatea jertfei ce răzbate peste veacuri. Poetul se contopea cu ei, bravii de atunci, cu noi, zgribuliții cei de azi. Deveneam toți un suflet: sufletul românesc... Pentru o clipă am trăit veșnicia, în care, în lumina Sfintei Treimi, toți eroii neamului nostru, ne zâmbeau. Și, cu siguranță, în mijlocul lor, era și eroul a cărui armă a fost versul... Ei și-au împlinit misiunea. Acum e rândul nostru să le arătăm că nu au murit în zadar.
 
Pe zi ce trece, multe se schimbă. Doar unele lucruri rămân la fel, neclintite din locul lor, valabile pentru orice timp și orice spațiu. În acestea a reușit Eminescu să-și conserve harul... a scris despre lucruri nemuritoare, care niciodată nu se demodează. A încondeiat cu artă, învelind în marea lui sensibilitate, adevărurile dureroase, amare și dulci ale ființei umane. Trădătorii și mișeii, acum, ca și atunci, tot din același aluat sunt plăsmuiți. Veneticii așezați din timp în timp la cârma țării, și azi, ca și ieri, cu același rânjet străin, cu aceiași desconsiderare ne privesc. Iar de iubit, și noi iubim la fel ca și acum un veac. De-aceea astăzi spunem că-n lumea asta toată nu se găsește nimeni să egaleze, măcar pe jumătate, „sufletul” neamului românesc.
 
În acest secol în care noi nu mai știm să viețuim încet, în care toate aleargă pe lângă noi cu o viteză amețitoare, ce mai poate însemna Eminescu? Mi-am pus odată întrebarea, și nu mi-am putut răspunde. Din pricina acestei „viteze” eram la un pas de a nu mai putea auzi glasul tăcerii lui. Și atunci m-am gândit...
 
E drept, pentru cei ce trăiesc ancorați în lumea aceasta meschină, el nu reprezintă nimic, sau devine chiar incomod... Ei nu pot pătrunde înțelesurile adânci, pentru că nu cred în ele. Dar Eminescu este mai mult de atât. El nu a făcut nimic altceva decât să scoată frumosul din toate lucrurile în care a crezut. Adevărul din opera sa îl înalță. Cum ai putea să îl înțelegi, când întreaga ta viață este o amăgire, o minciună? Pentru cei liberi și curați, el rămâne totuși ce a fost dintotdeauna: esența unui crez, a unei viețuiri, a unui pământ și a unui neam. Eminescu este dorul nostru. Ne naștem cu o parte din el deja întipărită adânc în ADN-ul nostru sufletesc.Trebuie doar să vrem să o găsim, să avem grijă să nu pierdem darul pe care Dumnezeu i l-a făcut lui, și pe care el ni l-a lăsat ca moștenire neprețuită.
 
.......................
 
„Ce este „Luceafărul” pentru voi?”, întreabă câte un profesor, dintre cei care mai îndrăznesc să pună astfel de întrebări în fața unor adolescenți plictisiți deja de viață. Într-o lume în care trăim după propria voie, în care suntem îndepărtați tot mai mult de adevăr, într-o lume cu alte priorități și altă scară de valori, ce nu te lasă niciodată să urci, ci are trepte numai spre coborâre, o lume care și-a pierdut esența, Eminescu este doar „cel mai nasol subiect de Bac”.
 
Pentru Cătălini și Cătăline, Luceafărul va rămâne pentru totdeauna la fel de îndepărtat. Doar lumina lui se oglindește din când în când pe peretele de gheață al sufletelor lor. E raza nemuririi ce a rămas în urma-i... Câteodată, gheața se topește, puțin... puțin de tot. Cine știe, poate într-o zi va răzbate în temnița urâtului în care stau prizoniere atâtea inimi. O amintire ștearsă a frumuseții veșniciei va prinde contur în ochii aceia... Căci da, din veșnicie, într-o zi s-a coborât să aducă nădejde acestui neam... S-a întrupat din credința și suferința poporului de
la poalele Carpaților. S-a întrupat, la fel ca în poem, însă, doar pentru o singură dată. Și atunci, pe Luceafărul din ceruri l-a botezat Tatăl, Eminescu...
 
Dafina Bârcă

17 ani, clasa a XII-a
Seminarul Teologic Liceal Ortodox  „Episcop Ioan Popasu”.
Caransebeș