ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării” (p. 63).

„Un popor cu substanță tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare, ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare” (p. 34)

„Puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească își urmează cursul până la erupția terțiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconștient, până ce mintea va fi în sfârșit scobită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos.” (p. 49)

„În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit” (p. 63).

„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături … ” (p. 64)

„Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu” (p. 64).

- Horia Roman Patapievici, vol. „Politice”, 1996, editura Humanitas, cu reeditări pe bandă

„Există informații care sugerează că unii înalți prelați au avut grad de ofiter superior în securitatea comunistă și nu este deloc o coincidență faptul că tocmai aceștia dețin azi pozițiile cele mai potrivite pentru a imprima Bisericii imaginea unei instituții înțepenite în nostalgia după un trecut cînd reconstruit reactionar-bovaric, cînd de mult revolut.

Naționalismul asociat uneori cu BOR este, în fond, naționalismul acelor prelați și nu naționalismul ortodoxiei, ca religie.”

- Horia Roman Patapievici, „Biserica Ortodoxă Română și modernitatea" în Dilema lui Andrei Pleșu, Nr. 331

„Domnul Horia-Roman Patapievici este unul dintre acei foarte rari intelectuali europeni care prin înălțimea culturală, imaginație morală, onestitate intelectuală și profunzimea gândirii personale, recuperează fertil și sintetizează original în opera lor valorile constant fondatoare ale rafinatei culturi enciclopedice răsărite din întâlnirea științei cu credința și a spiritualității creștine cu ceea ce conservatorismul luminat numește lucruri permanente.

Ceva posibil doar prin întreținerea salvatoare a conversației neîntrerupte cu trecutul și marile sale spirite.

Prin opera sa neptică (asemenea marilor părinți filocalici și a duhovnicilor îmbunătățiți - n.n.), întrucât este o operă care trezește și îndeamnă la veghe asupra adevărului care ne face liberi, prin prezența sa discretă, dar vie ca o flacără, Horia-Roman Patapievici este nu doar pentru cultura română, ci și pentru Biserică, un uriaș dar.

Neprețuit…

Să fie sănătos și ocrotit !

La mulți ani!” - Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române

Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru. Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?

Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave. Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român? Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta? - Academician Ioan Aurel Pop

„La emisiunea Punctul de întâlnire din data de 10 mai 2015, am afirmat că, dacă dl Patapievici ar fi fost în Polonia și ar fi murdărit și înjurat istoria și identitatea poloneză, probabil că polonezii l-ar fi împușcat. Insist, polonezii, nu eu. A fost o comparație pentru a sublinia ideea că disprețuiesc atacurile la adresa neamului românesc și a istoriei acestui neam. Voiam să spun că probabil polonezii ar fi reacționat foarte ferm. Pe când în România nu a reacționat nimeni. Eu îi disprețuiesc pe cei care atacă istoria și limba românească.”

„La adresa lor (Patapievici, Liiceanu și Pleșu - n.n.) am un dispreț calm, nu atât pentru cărțile lor, asta îi privește, cât pentru faptul că înjură marile valori românești și ideea de unitate și identitate națională. Pentru asta îi disprețuiesc, cu un plus pentru Patapievici, care a îndrăznit să umple de noroi istoria națională și nimeni în cultură nu a reacționat.

Eu m-am întors de la Paris în 1990, iar în 25 de ani am publicat 27 de volume, în timp ce băieții ăștia umblau după zeci de miliarde de la Soros și de la Microsoft. Eu am cerut odată niște bani de la Soros și nici nu m-a băgat în seamă. Dar Soros dă foarte mulți bani la oameni care-și pun problema, ca și Manolescu, ca și Lucian Boia, că poate Transilvania nu aparține de poporul român. Nu e interesant acest lucru?” (Interviu Ziarul Ring) - Academician Nicolae Breban

Citriți și REȚEAUA SOROS ÎN ROMÂNIA. De la Pleșu, Patapievici și Tismăneanu la Weber, Mungiu și Macovei

H.R. Patapievici și dragostea pentru cultura țării

(...) Acestora din urmă purtarea papionului le oferea și șansa de a părea intelectuali fini sau foarte fini, elită, fie și pentru o zi, căci alții, dintre cei mai marcanți, ieșiți de sub mantaua lui Brucan, știu mult prea bine cu ce se mănâncă libertatea și democrația. Au fost stipendiați rând pe rând de toate organizațiile și fundațiile, începând cu Soros și terminând cu altele, străine, ascunse sub diverse pseudonime nobile și generoase, pentru a promova democrația așa cum li s-a ordonat. Ei n-au apărut din senin și nu știu ce mă face să cred că existau cu mult înainte de a isca bănuieli.

Treptat, cu „zgomot și furie”, au agresat toate valorile: care nu a fost colaboraționist era de vină că este bătrân, că scrie prea bine sau că n-a luptat împotriva comunismului cu suficientă energie. Manualele școlare au fost golite de multe nume reprezentative ale literaturii noastre. Ceea ce nu le-a reușit părinților și rudelor lor de sânge și de crez, adică bătrânilor internaționaliști, au obținut fiii acestora, ba chiar și nepoții lor: să facă din anticomunism o meserie lucrativă și să practice o poliție politică pe care ar putea-o invidia, sunt convins, chiar și vechii securiști. Dacă nu s-ar fi schimbat regimul, aceste progenituri ar fi făcut exact același lucru, dar de pe băncile Comitetului Central al PCR.

Altfel, nu i-a deranjat o secundă măcar soarta pensionarilor, faptul că au fost desființate școli și spitale, că lipsesc medicamentele de primă necesitate și hrana, că sute de mii de copii au abandonat școala din motive de sărăcie, că din populația țării 40% nu au aproape nicio legătură cu cartea și foarte mulți concetățeni nici cu alfabetul.Acestea ar fi motivele principale pentru care nu-i pot lua în serios pe papioniști. Și ar mai fi de remarcat și tupeul cu care mint. Ei, ca persoane particulare, au, cică, opțiunile lor politice care constau în lăudarea președintelui țării și a partidului său, în timp ce institutul ar fi politic neutru! Exact ca în filmele despre femeile cu dublă personalitate: ziua, om de știință, magistrat etc, iar noaptea, prostituată sau criminală!

Adică foarte concret: mergi la Madrid tocmai în ziua alegerilor și declari în La Vanguardia că președintele României deține o casetă în care contracandidatul său „primește sex oral” de la o ființă, și ea cunoscută președintelui. Cel ce vorbea despre caseta cu pricina nu era un biet propagandist pasional ori vreun boschetar, căci unui oarecare nimeni nu i-ar lua un interviu, ci tocmai președintele celei mai importante instituții de promovare culturală a României, H.R. Patapievici. (...) Sunt absolut convins că ura, agresivitatea și degradarea climatului cultural de la noi nu sunt străine de cei ce se află în spatele infantilelor papioane. Și care s-au străduit să dovedească patriei că ICR-ul începe cu ei.” - Academician Augustin Buzura

Patapievici și-a construit o moșie pe care acum o întreține cu greu. Cu bani de la Vântu (Idei în dialog, revistă întreținută de mogulul penal - n.n.). Baconschi, Avramescu, Mihăieș, Voinescu, Tismăneanu, Pătrășconiu eteconiu și etechescu mai sug, încă, din cheagul făcut pe vremea când erau plătiți de Sorin Ovidiu Vântu.

Toți, însă, urlă că Vântu le pune piedici în calea edificării statului de dreapta multilateral dezvoltat. De parcă Vântu i-ar suna din pușcărie pe Pleșu sau Liiceanu și le-ar spune: „Nu uitați plicurile alea cu câte 3.000 de euro pe care vi le dădeam în fiecare lună! Blocați statul de drept!".” - Patrick André de Hillerin / Catavencii

Horia Roman Patapievici și Sorin Antohi au beneficiat ilegal de burse acordate unor posesori de doctorat fără a avea doctoratul: Institutul pentru Studii Avansate – Wissenschaftskolleg zu Berlin le-a retras titlurile false de "doctori” lui Horia Roman Patapievici, presedinte ICR si membru GDS, si Sorin Antohi, membru fondator GDS si informator. DOCUMENTE

Lotul de la Finanțe

„În plin avânt al comunizării României, valurile de teroare politică în forma "loturilor” de condamnați de "tribunalele poporului” deveniseră aproape fapt comun.

Consilierul sovietic, sub acoperire, Denis Patapievici a instrumentat delațiunile prin care s-a fabricat "Lotul de la Finanțe”.

Ministrul Aurel Vijoli și elita finanțiștilor români au fost judecați și condamnați sub acuzația de introducere a politicilor monetare liberal-titoiste, în dauna "învățăturilor progresiste", cu care consilierii lui Stalin au venit să lichideze reacționarismul din gândirea înalților demnitari, de care noul regim nu se putea, încă, debarasa.

Generalul sovietic, șef al consilierilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a implementat reeducarea prin munca silnică a elitelor țării și a instrumentat "Lotul de la Canal”.”, a scris generalul SRI (r) Aurel Rogojan în Cotidianul.ro. Informația că functia lui Denis/Dionis Patapievici se bătea cu chiar gradul tăticului lui Horia Roman Patapievici apare pentru prima oara în public, remarca portalul de informații și atitudine Ziaristi Online.

Mirel Curea: Păcăliciul zilei. H.R.Patapievici, țuțăr în bătaia adevărului strâmb

Unii dintre noi, veteranii de presă să zic așa, ne mai amintim cum a apărut în prim plan Horia-Roman Patapievici.

Să vedem ce povestește Horia-Roman Patapievici

„Între octombrie `94- iulie `95 am avut o bursă în Germania. Atunci s-a întâmplat totul, când eram absent. Căpitanul Soare, dacă într-adevăr așa îl chema, era ofițer în SRI, în departamentul numit „Apărarea Constituției”.

Legat de o anchetă care fusese declanșată împotriva mea, de care atunci nu știam nimic, acest ofițer SRI începuse pe scara blocului o acțiune de compromitere a mea. Scopul era decredibilizarea mea și, probabil, stoparea incipientei mele notorietăți.

De legendarea mea negativă, prin dezvăluirile unei vecine, a aflat familia mea; de la ea, Gabriel Liiceanu. La inițiativa lui s-a realizat acea remarcabilă coalizare publică a intelectualilor și a parlamentarilor PAC împotriva anchetării mele, complet ilegale și de poliție politică, de către SRI.

În Senatul României, s-a ridicat vocea lui Ștefan Augustin Doinaș; în spațiul public, s-a auzit vocea lui Gabriel Liiceanu.”

Asta zice Patapievici.

Să vedem ce spune generalul SRI, Aurel Rogojan

„Un superior de-al „căpitanului Soare”, care a supervizat acțiunea, n-a ezitat să-l dea în primire pe ofițerul SRI trimis pentru o banală cercetare și să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbota-i deja desenată.

Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilității „căpitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenția opiniei publice.

Platforma și notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-au creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui Dom` Profesor drept „o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, NKVD Gestapo-ului și altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roșii.”

Horia-Roman Patapievici, un personaj fabricat de Virgil Măgureanu

Hopa! Deci Horia-Roman Patapievici este un personaj fabricat de Virgil Măgureanu, fostul șef al SRI? Foarte interesant!

Mai înțelegem din acest fragment al generalului Rogojan, care, atenție!, a fost șeful de cabinet al șefului Securității, Vlad Iulian, că avem de-a face cu odrasla unei fantome? Pentru că ceea ce se spune acolo sunt niște detalii specifice biografiilor contrafăcute ale ofițerilor fantomă.

În nenumărate articole și în câteva cărți publicate, același general Rogojan mai povestește și altceva. Povestește cu lux de amănunte biografia tatălui lui Patapievici Junior, una de agent KGB sovietic deplin conspirat, adică fantomă cu misiuni succesive; ultima în România, în calitate de înalt funcționar al BNR, Banca de Stat a Republicii Populare Romane, la acea vreme.

 

Biografii trucate în cazul ambilor, tată și fiu? Cel mai probabil.

H. R. Patapievici, prins cu minciuna în cartea Monicăi Lovinescu

Iată cum mai faslifica Roman, într-o altă ocazie, biografia. La începutul anilor 90, atunci când a fost sprijinit să fie primit de Monica Lovinescu, fără să-și imagineze că aceasta va consemna o minciună spusă în Jurnalul ei personal, publicat apoi, culmea!, la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu.

Evenimentul Zilei a publicat la vremea respectivă citatul prin care Patapievici este făcut de râs pentru eternitate!

Citat din Memoriile Monicăi Lovinescu:

„Descoperim un tânăr (are 35 de ani și pare cu vreo zece mai puțin) simplu, emoționant și emoționat, aproape patetic, care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare și nespunându-i nimic din cele petrecute acolo.

Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fără să-i fi spus fiului suferințele prin care a trecut.”

Monica Lovinescu despre Horia Roman Patapievici în „Jurnal, 1990-1993” (Editura Humanitas, 2003, p. 291).

Mulți ani, mai ales în perioada de glorie a lui Traian Băsescu, în calitate de țuțăr al acestuia, Horia-Roman Patapievici i-a dăscălit pe români. I-a înățat să vadă adevărul. Al cui adevăr? Al celor care l-au confecționat pe taică-su și-apoi pe el? - EVZ cu VIDEO

Biografia secretă a familiei Patapievici: de la NKVD la BNR și ICR

"Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”. – Monica Lovinescu

De la N.K.V.D. și Gestapo la Banca Națională a României și Institutul Cultural Român

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puțin ex­plicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ și totodată nociv agent de influență. Avem, din păcate, și o tradiție a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este și cazul familiei Dionis și Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuți și infiltrat apoi în secția Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marșrutizarea în România.

Nu am fi adus în atenție acest caz dacă nu am fi fost, în zilele din urmă, martorii unui eveniment notabil pentru lumea informațiilor secrete : protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informații german (B.N.D.), al scriitoarei Herta Müller împotriva protecției pe care președintele In­stitutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foști și actuali agenți secreți. Ai Securității și ai altor servicii secrete de aici sau de aiurea.

Războiul agenților secreți

De ce apare Herta Müller în disputa agenților secreți protejați de Horia-Roman Patapievici ? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj și circulație, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine ? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a B.N.D.-lui până la și după plecarea din Ro­mânia, nu și-a mai putut reține indignarea față de nerecunoștința și lipsa de loialitate, adică trădarea, la care « noul caporal » s-a pretat în cea mai bună tradiție a familiei. În anii 1993-1995, Horia-Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întrețină legături informative printre rămășițele emigrației legionare din Franța și R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanți ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiați și anihilați la fel ca foștii deținuți politici de acasă, singurele foruri morale românești din țară și din afara ei. Locul lor trebuia ocupat de falși disidenți anticomuniști, ceea ce s-a și întâmplat. Ca atare, diversioniștii au fost direcționați și spre emigrația anticomunistă legionară. Patapievici-junior printre ei. Așa a fost luat automat în studiu, documentare și cultivare de « instituțiile culturale » ale Ofi­ciului Federal pentru Apărarea Constituției (omologul Serviciului Român de Informații). Contactele și, mai ales, contactările de care a avut parte în Germania l-au făcut să ajungă la întoarcerea în țară nici mai mult, nici mai puțin decât director al Centrului de Studii Germane al Facultății de Filosofie de la Universitatea București.

Pe acest fundal s-a creat împrejurarea scandalului cu « căpitanul Soare ». Un superior de-al « căpitanului Soare », care a supervizat opera­țiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofițerul S.R.I. trimis pentru o banală investigație și să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilității « căpitanului Soare » avea să-l scoată pe Horia-Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenția opiniei publice. Plat­forma și notorietatea pe care Virgil Măgureanu i le-a creat prin orchestrarea scandalului mediatic sunt interpretate de cunoscătorii resorturilor ascunse ale gestului lui « dom’ Profesor » ca « o recompensă pentru ma­rile merite ce nu pot fi specificate » pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a avut, în secret, în slujba N.K.V.D.-ului, Gestapo-ului și altor servicii, iar oficial în slujba Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roșii. Dar nu numai în slujba acestora. « Fiul lupului » – cum l-au numit jurnaliștii O. Zară și Cătălin Antohe pe H-R. Patapievici (Curentul, 1 octombrie 2002) – avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea și continuarea tradiției familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul și tatăl său în favoarea « Mamei Rusia », a Marii Țări a Sovietelor și împotriva ființei național-statale a României.

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosință, exploatând un fapt profesional banal, o investigație comună a « că­pitanului Soare », pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa « anti-Iliescu ». De notorietate era deja că și directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, devenise un « anti-Iliescu », căutându-i președintelui înlocuitori. Ceea ce-i putea justifica gestul de « a scoate la rampă » încă un opozant cu oarecare lustru, chiar dacă opozantul, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special. Nu este lipsit de interes în acest context – după cum spunea fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului președinte al României, Ion Iliescu – că Virgil Măgureanu i-a ascuns președintelui datele reale ale scandalului « Soare-Patapievici ». Adevărul i-a fost adus la cunoștință președintelui de gene­ralul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de față fiind și consilierul prezidențial pentru securitate. Ascensiunea ulterioară, la rang ministerial, a lui Horia-Roman Patapievici în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Ar­hivelor Securității, examinată de specialiști în intelligence, apare ca o reușită infiltrare a unei « cârtițe » într-o instituție în care miza dosarelor Securității referitoare la agenții și acțiunile serviciilor străine a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Patapievici-junior nu a moștenit însă calitățile intrinseci ale ascendenților săi pentru operațiuni speciale sub acoperire. Horia-Roman și camarazi de-ai lui au fost « prinși cu mâța în sac », adică executând teme de scotocire și extragere de informații și documente din arhivele Securi­tății la solicitarea serviciilor străine interesate deopotrivă să recupereze amintirea acțiunilor lor trecute în România și să proiecteze altele. Pe­deap­sa pentru fapta sa ignobilă a fost « o rotire », respectiv promovarea ca președinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit « mănușă » individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaționale ale înaintașilor săi cominterniști care au distrus programatic intelectualitatea și valorile identitare ale culturii și spiritualității românești.

Lead-ul informațiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani !), sec exprimat, spune : « Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria în anul 1948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naționale a României. » Ca în orice istorie de spionaj cu agenți acoperiți, numele, naționalitatea și cetățenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecționate pentru susținerea legendelor prin care li se atribuie o nouă identitate. Astfel, Patapievici-senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naționalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alții spun ucraineană – și-i credem, căci în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloți, în­vățând patru limbi străine și cu oarece greutăți vorbind doar una, româna. Diferențele și inexactitățile de nume sunt foarte importante în actele de stare civilă : ele sunt premeditat introduse în documente atât pentru a facilita acope­ri­rea, cât și pentru a deruta și îngreuna identificarea certă a agenților ilegali.

Din 1948 și până în 1961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mișcările și acțiunile Administrației, Armatei, Internelor și Securi­tății, cazul Dionis Patapievici, criptonim « D. Pătrașcu », fost membru al Gestapo-ului și suspect de spionaj economic, nu a existat. Odată cu de­cli­nul controlului exercitat de consilierii sovietici, Dionis Patapievici devine subiectul unei acțiuni contrainformative cu dublu scop : clarificarea trecutului său în Secția Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un ur­mă­rit internațional cu identitate falsă) și lămurirea unor suspiciuni de spionaj și sabotaj economic (în Banca Națională au fost și victime politice, persoane care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovății grave ale altora).

Cariera lui Dionis Patapievici în diversiune și spionaj a început la Cernăuți în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca « agent al provocărilor bolșevice, al cărui loc este dincolo de Nistru ». Într-o biografie aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Repu­blicii Populare Române, Dionis Patapievici menționează că a fost « suspectat și persecutat de organele statului fascist [adică român – n. n.] pentru comportarea avută sub regimul sovietic » și a fost nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (mai exact, în Galiția, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în U.R.S.S.). Așadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în U.R.S.S. Nu din calea rușilor, ci în brațele lor ! Ul­terior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte și pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich. Perioada șederii în Țara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense în vederea infiltrării în Poliția Politică Secretă de Stat a Reich-ului (Gestapo).

Tradiția trădării

În multele completări biografice solicitate pentru clarificarea ne­cunoscutelor din trecutului său, Dionis Patapievici susținea, pentru a aco­peri o parte din goluri, că ar fi fost concentrat la muncă forțată în Germania. Afirmația a fost contrazisă ulterior de altele. În realitate, ea ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale.

Referințele date de o prietenă a primei sale soții, decedată în 1951 – cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ N.K.V.D.-ist la Viena – spun cu totul altceva : « Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soțul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean […] foarte dușmănos, neînțelegător […]. La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le știu de la ea), a câștigat foarte bine, a jefuit o mulțime de lume și și-a însușit o mulțime de lucruri. […] În 1950, în urma unei discuții cu el, m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferințe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutății și neglijenței lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în București ca să crească copiii [fiicele Lydia și Elena – n. n.]. Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară și bunica trebuia să dea lecții de pian ca să poată întreține acești copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil și pentru acest copil [Horia-Roman – n. n.] aduce cele mai mari bunătăți, iar pentru cele două fetițe orfane nu vrea să dea nimic. » Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reținem : « Patapievici Dionisie a fost interesat să moară [soția] pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania. » Într-adevăr, era singura persoană care ar fi putut deveni incomodă dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existențiale. Și este posibil să fi cedat…

Legenda pusă în circulație despre internarea la muncă forțată din Germania a fost infirmată într-o împrejurare chiar de Dionis Patapievici. Astfel, pe când se pregătea să obțină carnetul de conducere auto, a afirmat că nu are emoții, deoarece a avut carnet de șofer în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat aproape tot timpul pe mai multe tipuri de mașini.

Deși a avut grijă să indice numeroase persoane care să poată da referințe despre diferite etape și perioade din viața și activitatea sa, nici măcar accidental nu a menționat vreuna dintre cele care ar fi putut cu­noaște aspecte negative, compromițătoare. În anii petrecuți în Germania (Austria), Dionis Patapievici s-a aflat în legătură cu legionari fugiți din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, din cea a N.K.V.D.-ului. După ce armata germană s-a retras din Austria și Gestapo-ul și-a încetat activitatea, Dionis Patapievici nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat la Viena, ca « translator poliglot », de Comandamentul Mi­litar al Armatei Roșii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenția autorităților (vom vedea și ce interes avea !), și urmează cursurile Înaltei ªcoli pentru Comerț Mondial. Aici își susține licența cu lucrarea apologetică « Banca de Stat și sistemul bancar al U.R.S.S. », despre care afirma că a fost un act știin­țific temerar, căci « a popularizat mărețele realizări sovietice într-o țară burgheză ». De aici și până la infiltrarea sa în inima secretelor Băncii de Stat a României nu a mai fost decât un pas.

După epurarea aparatului polițienesc austriac de către serviciile de informații militare sovietice, Dionis Patapievici a fost transferat la Poliția din Viena. În 1948, potrivit afirmațiilor sale, are neplăceri : se simte su­pravegheat de autorități pentru că era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria și al Asociației Austria-U.R.S.S. Drept urmare, se adresează Misiunii României și Delegației române pentru repatrieri, soli­citând efectuarea formalităților pentru stabilirea în România, unde aflase că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta și afirma potrivit convingerilor sale.

Declarațiile sale despre cum îl urmăreau și persecutau autoritățile austriece sunt perisabile. El era omul sovieticilor, iar influența lor era în acel moment indiscutabilă. Motive pentru a se afla în atenția autorităților existau : comportamentul său ca membru al Gestapo-ului și conspirațiile țesute de filiala vieneză a Cominternului, al cărei membru activ era, împotriva securității și neutralității Austriei. În subsidiar, nu ar trebui ex­cluse nici unele abuzuri în rechiziționarea, pentru Armata Roșie, a unor bunuri și valori care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiții să se întoarcă împotriva funcționarilor corupți ai Admi­nistrației Militare Sovietice.

Nu este lipsit de semnificație faptul că Dionisie Patapievici, imediat ce a venit în București, și-a achiziționat un apartament singur pe etaj, la prețul de 100 000 de lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secția financiară a evaluat apartamentul la 150 000 de lei ; ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la proveniența banilor, Dionisie Patapievici l-a trecut pe numele fiicelor.

Dionis Patapievici nu era cetățean român. Pentru a obține cetățenia, a invocat Legea nr. 162 din 29 mai 1947, care îi declară cetățeni români pe toți cei care – ei sau părinții lor – au locuit în 1920 în teritorii supuse jurisdicției statului român. Nu există dovada renunțării la cetățenia sovie­tică. Este însă simptomatic faptul că omul care a renegat autoritatea statu­lui român înțelege să uzeze tocmai de această autoritate. Aceasta, după câte relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în orașul Agnita, « pentru tovarășul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate față de statul sovietic ». Este justificată întrebarea dacă ucrai­neano-polonezul Dionisie Patapievici a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune.

Odată stabilit în România, cu mulți bani și multe bunuri de valoa­re – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. –, Dionisie Patapievici încearcă să obțină recunoașterea apartenenței po­litice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria. Dorința nu i s-a împlinit.

Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mla­denaltz și Marin Lupu (Marcel Wolfowitz) – primul era decan al Aca­de­miei Comerciale, iar celălalt, vicepreședinte al Institutului de Studii Economice și Planificare, dar și al Băncii de Stat al Republicii Populare Române. A fost acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu l-a angajat tot atunci inspector, apoi șef de serviciu și consilier la Banca de Stat. Marin Lupu avea să exploateze calitățile de poliglot ale lui Dionisie Pa­tapievici în scrierea operei sale științifice (primul curs de istorie a eco­no­miei naționale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar do­cumentarist.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securității, Dionisie Pata­pievici ar fi trebuit să fie preluat imediat după repatriere în procedurile de debriefing (așa se spune azi), pus sub o strictă supraveghere și în carantină ideologică. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Consilierii so­vietici și protecția nomenclaturiștilor cominterniști l-au exceptat de la reguli, dar nu l-au scutit de emoții și neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilența și fermitatea unui anume Dobrescu (oare un ofițer acoperit ?), permanent suspicios, era parcă anume programat să ve­rifice sistematic rezistența legendei de acoperire, solicitându-i celui vizat suplimente de autobiografie și clarificări, căutând persoanele care să poată oferi referințe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Mi­nisterul Afacerilor Interne și înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securității, Dionis Patapievici a fost imediat introdus în verificări de contraspionaj și clarificare a activității sale în Gestapo-ul din Viena. Ofițerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relațiilor lor și ascendentul profesorului asupra fostului student au influențat imparțialitatea, obiectivitatea și probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă interpretarea și evaluarea faptelor.

Agenții din categoria « ilegali în obiective » utilizau procedee foto­grafice pentru a culege, fixa și prelucra informațiile, dar și pentru a rea­liza legătura impersonală. Dionisie Patapievici era un pasionat fotograf « amator ». Avea, la un moment dat, o familie de șapte persoane. Cumulul inițial de funcții și salarii nu mai exista. Soția avea un salariu modest. El, cu prudență și discreție, era un rafinat și deocheat petrecăreț. În 1965 dispune de resurse pentru achiziționarea unui autoturism Renault major 10. Deși i s-a ivit perspectiva unei promovări, a unei mai mari independențe profesionale, cu salariu motivant și alte facilități, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru a-și păstra locul de muncă și orizontul de acces la informații vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanțelor de venituri și cheltuieli, planificarea circulației monetare ș. a., împotriva felului său de a fi, Dionisie Patapievici evita orice situație care i-ar fi putut tulbura stabilitatea și continuitatea profesională.

Mai multe surse ale contrainformațiilor economice din obiectivul Banca de Stat îi semnalează curiozitatea, curtoazia cu care le înconjoară pe secretarele vicepreședinților care manipulau documentele sensibile, vi­zi­tele frecvente la compartimente în care se centralizează informații secrete din Comitetul de Stat al Planificării și din ministerele economice, dar și natura sa profund interiorizată, ce face imposibilă descifrarea adevăratelor sale trăiri.

În evenimentele « contrarevoluționare » din 1958, soldate cu ares­tarea ministrului de Finanțe Aurel Vijoli, Dionisie Patapievici, ca șef al Serviciului Circulației Monetare din Direcția Planificării Economice a Băncii de Stat, s-a aflat în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici n-ar fi putut face altfel autorul lucrării propagandistice « Banca de stat și sistemul bancar al U.R.S.S. ». Dionisie Patapievici nu lipsea din nici un colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informații sensibile de primă mână, chipurile pentru a pregăti marile decizii de po­litici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezența sa, dar întotdea­una se găsea o persoană importantă care să spună că « este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este și translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegațiile C.A.E.R. și din U.R.S.S. ».

Nici completările aduse biografiei și nici investigațiile specializate nu au lămurit cum de l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil, la Viena. Ana­liștii din contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri și au avansat o ipoteză de lucru plauzibilă : un cuplu informativ. Deși cuplul nu a rezistat – aparent, din « cauze naturale » –, sco­pul său a fost atins. A susținut biografia și a motivat acțiunile lui Dionis Patapievici în periplul său de la Cernăuți la Viena și, ulterior, la București, în inima secretelor bancare ale României.

Olga Drăgan, mama primei soții, avea cunoștință de apartenența lui Dionis Patapievici la o organizație naționalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente și idealuri naționaliste și-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naționaliștii ucraineni erau vânați de Departamentul Operațiunilor Executive (lichidări fizice) în întreaga lume. Dionis Patapievici să fi fost oare o « coadă a topoarelor » N.K.V.D.-ului ? Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului națio­nalist ucrainean, ci și grija exagerată a ginerelui său pentru păstrarea po­ziției profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, « prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei țării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul deținător al între­gului volum de date secrete, în timp ce toți ceilalți înalți funcționari cunosc doar ceea ce privește departamentele lor. Dacă eu aș trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanței informațiilor ».

Totuși, Dionis Patapievici era permanent frământat și nemulțumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiții. Nu i se echivala și calitatea de membru de partid și nici nu fusese primit în P.M.R., ulterior P.C.R. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanță deosebită. Nu știa însă că documentele puteau fi și contrafăcute în scopuri de dezinformare/influențare a spionajului sta­telor/băncilor interesate de informațiile respective. După șapte ani, double-crosse-ul din acțiunea de contraspionaj « D. Pătrașcu » a primit rezoluția « închis cu menținerea în evidență pasivă ».

Se ivește însă fila nouă din tradițiile familiei. Atacul deschis al Hertei Müller la onorabilitatea șefului I.C.R., Horia-Roman Patapievici, poate fi deopotrivă o sancțiune pentru un act de trădare și o manevră de conspirare a legăturii cu vreun « institut cultural » afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările și faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că « Micul Führer » nu poate fi decât într-o tabără adversă Ro­mâniei este un loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente ca să înțelegem apetența lui Horia-Roman Patapievici pentru imitarea – în fizionomie, gesturi și atitudini – a caporalului Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al valorilor naționale și pentru feca­loi­dizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de « Micul Führer » al culturii române peste hotare.

Aurel I Rogojan

Capitol al cartii Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, 2011

Documentare suplimentara:

PATAPIEVICI, falsificatorul trecutului.

13 FILE DINTR-UN DOSAR DE COLABORATOR AL REGIMULUI BOLSEVIC

Horia Roman PATAPIEVICI, TVR Cultural, 16 aprilie 2007: "Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama si toti oamenii, de când ma stiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata si nimeni cu exceptia lui nu mi-a spus vreodata Roman. (…) Tata era dintr-un sat de lânga Cernauti si toata regiunea în care erau el si familia lui – cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) – au ramas în Uniunea Sovietica. Un timp, au încercat sa se acomodeze. Tata e nascut în ‘21, avea exact vârsta de înrolare s.a.m.d. Roman Smercianski, varul lui primar, era în aceeasi situatie. Si s-a facut un consiliu de familie în urma caruia s-a hotarât ca baietii, baietii tineri, sa se refugieze. Nu în România, pentru ca ei erau convinsi atunci ca Uniunea Sovietica va invada România, ci în Polonia. În Polonia ocupata de nemti. Pentru ca Polonia fusese cu un an înainte împartita între rusi si nemti.”

Horia-Roman PATAPIEVICI, "Evenimentul Zilei”, 11 ianuarie 2007:

"Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Oricat ar parea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le parea in 1940, in Polonia impartita, mai sigur sub nemti decat sub sovietici.

Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi. Cooptat in anii ‘70 sa se duca la Moscova intr-o delegatie CAER, tata a refuzat. El, care din spirit de disciplina nu putea face niciun gest de fronda, a refuzat sa se intoarca in tara din care niciun Patapievici nu s-a mai intors. Nu putea uita ca din familia lui urmasi nu au avut decat cei care au reusit sa se refugieze.Restul patapievicilor au fost rasi – care arestati, care omorati, care deportati. Astazi, in locurile natale ale familiei Patapievici nu mai exista nimeni din neamul meu.(…)

Din familia mea paterna nu au supravietuit decat doi oameni: unul era tatal meu, celalalt unchiul lui. Dintre acestia, numai unul a mai putut avea, cum se spune in Biblie, fii si fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigasii neamului meu.(…)”

Horia-Roman PATAPIEVICI, "TANGO – Revista femeilor care stiu sa se miste”, 1 aprilie 2007

"Tatăl meu a fost un om de o modestie și de o discreție cu totul și cu totul excepționale. (…) Aveam să aflu cît suport existențial avea prudența lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul.(…) După cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruși împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împușcat de o patrulă sovietică la puțin timp după ce au părăsit Cernăuțiul.”

Monica LOVINESCU:

"Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”.

"Jurnal, 1990-1993”, pagina 291

ADEVARUL:

"Subsemnatul Patapievici Dionis, salariat la Banca de Stat, Directia Operatiuni Banesti, domiciliat in Bucuresti, raionul Tudor Vladimirescu, str. Caimatei 14, arat urmatoarele:

1.(…) Urmare schimbarilor teritoriale ce au avut loc in aceasta perioada (22 iunie 1940) am avut posibilitatea sa ma inscriu la Universitatea de Stat din Cernauti (URSS) la facultatea de fizica si matematici. Pentru rezultatele bune obtinute la invatatura si pe taramul activitatii obstesti, am obtinut bursa de merit. Dupa absolvirea primului an de facultate, razboiul si ocupatia hitlerista-antonesciana au intrerupt mersul normal al vietii. Suspectat si persecutat de organele statului fascist pentru comportarea avuta sub regimul sovietic, lipsit de vreo perspectiva si amenintat cu mobilizarea si trimiterea pe frontul antisovietic, in toamna anului 1941 am parasit regiunile natale pentru a ama refugia in Polonia.(…)

Din aprilie 1945 am putut din nou sa traiesc in conditii umane. La Viena am activat ca transalator pe langa Comandamentul militar sovietic, apoi pe langa Politia Zonei Sovietice, in arondismentul I. (…) Imediat dupa eliberarea Vienei de Armata Rosie m-am inscris la Academia superioara de Comert Mondial. In timpul sederii mele la Viena am activat in randul Partidului Comunist Austriac. In anul 1946 am fost primit ca membru in Partidul Comunist (carnet nr. 201729 din 2 oct. 1946). (…)

2. Ca dovezi pentru cele aratate in autobiografie voi mentiona unele documente, existente asupra mea si persoane. (..) Pentru perioada 1940/1941 cand am studiat in URSS: carnet de student. (…) In ceea ce priveste activitatea democratica posed legitinmatia de membru in Partidul Comunist Austriac nr. 201729/1946 (predat la CC al PMR) si carnet de membru in K.d.G.H. – Comitetul studentilor oprimati de nazism (nr. A 2056); in Asociatia de strangerea legaturilor de prietenie cu URSS (nr. 62508), etc. (…)

TRAIASCA LUPTA PENTRU PACE!

Bucuresti, 16 oct. 1960″

COMPLETARI:

"In legatura cu comportarea mea din perioada 1936-1940 si conceptiilor pe care le aveam atunci arat ca in clasa a VI-a de liceu (1937/1938) am avut discutii in contradictoriu cu profesorul meu de limba germana, Popescu, discutii care s-au terminat cu aprecierea dansului ca "am conceptii bolsevice” si ca locul meu ar fi "dincolo de Nistru”.”

"Plecarea din tara a fost determinata de atmosfera de teroare dezlantuita de autoritatile de ocupatie din Bucovina de Nord, impotriva tuturor acelora care au colaborat cu regimul sovietic si de atitudine negativa fata de razboiul antisovietic la care nu vroiam sa ma las mobilizat. De aceia am plecat din Cernauti inapoi la Stanceni, iar de aici la Horodenca, o localitate apropiat de Stanceni, pe teritoriul URSS (fosta Galitie Poloneza, intrata in componenta Statului Sovietic inca in anul 1939).”

Autobiografia "deținutului politic”  Patapievici Sr: