Confuzia continuă să planeze asupra multor evenimente și detalii ale Revoluției Române din decembrie 1989. Atât de mult încât fiecare nouă revelație din arhive pare să complice la fel de mult pe cât și clarifică. Persistența acestei ceți aparent perpetue este generată nu numai de eforturile constante de confuzie, dar și din cauza, poate chiar mai mult, a unor erori în agendele de investigare și absența unor contexte adecvate.

În cartea sa foarte bună despre revoluție, bazată pe dovezile disponibile atunci, Peter Siani-Davies a observat această detaliere aparent globală a proceselor analitice normale când atenția a fost îndreptată către România. „Este puțin ironic – observă el – ca o revoluție care a căutat să reafirme raționamentul în România a creat o aparentă pierdere colectivă a aceleiași facilități în lumea exterioară". (Revoluția Română din Decembrie 1989 (2005): 282)

Într-adevăr, problemele structurale afectează multe dintre argumentele și abordările utilizate în studiile despre România în 1989. Asta însă nu înseamnă că astfel de abordări pot sau ar trebui să fie pur și simplu respinse. O singură eroare structurală în argumentele cuiva nu le invalidează automat. Cineva poate avea dreptate bazându-se doar pe câteva dintre argumentele pe care le folosește. Și char dacă sunt false în toate privințele structurale, asta nu înseamnă neapărat că sunt false în esență. Poate să aibă dreptate chiar dacă toate argumentele sale sunt total greșite.

Nici utilizarea unui argument structural fals sau a unor concluzii false în esență nu înseamnă neapărat că analistul are o agendă ascunsă. Multe dintre erorile structurale sau de substanță din argumente și analize se nasc din distorsiunile cognitive omenești pe care orice persoană speră că le poate identifica și controla, dar niciodată să le elimine.

De exemplu, analiști care au venit să studieze România în timpul anilor 60-70 au putut observa ciocniri extraordinare, de primă mână, între București și Moscova pe tema politicii externe și de securitate. În consecință, evaluările lor iau în considerare performanțele în acele domenii rezultând în aprecieri cu mult mai puțin negative ale regimului decât cele făcute de analiștii care și-au început studiul în timpul anilor 80, după ce situația internă și reputația lui Ceaușescu s-au prăbușit în abis.

În afara a ceea ce poate fi considerat o prejudecată de generații, analiștii confundă în mod frecvent responsabilitatea cu cauza, încurcând probleme etice cu o problemă a agenției prin comasarea a două întrebări foarte diferite – „Cum s-a întâmplat?" și „Cine e de vină?" – într-una singură și apoi cerând un singur răspuns.

Mulți analiști au căzut victime acestei erori – așa cum au cazut mai multe instituții post-comuniste – respingind dovezile unui comportament de regim și ale unei intenții de regim care nu dovedesc vinovăția dorită că fiind o „reabilitarea" a lui Ceaușescu, a comunismului și a unei dictaturi autoritare represive, în general. 

O eroare des întâlnită este argument ad consequentiam, prin care validitatea unui raționament este dată de judecata analistului cu privire la implicațiile acestui raționament: dacă este sau nu de acord cu ele. Acest fapt îl determină pe analist să accepte sau să respingă argumente raționale pe baza consecințelor care se desprind din ele. Această eroare pare să iasă la suprafață de fiecare dată când se vorbește despre posibilitatea ca blocul sovietic să fi fost implicat în revoluție, în răsturnarea dictatorului, în prăbușirea comunismului, și/sau în execuția soților Ceaușescu. Teama aparentă este aceea că poporul român ar fi exclus de tot din povestea propriei revoluții. Sau că „adevăraților" vinovați li se vor furniza alibiuri.

În următoarele postări de blog vă propun să abordez problema „turiștilor" sovietici cercetând contextul, interesele și dovezile. Întrebarea de bază trebuie pusă aici, deși, nu este despre rolul pe care acești „turiști" l-au avut sau nu în revoluție – și cu siguranță nu mai puțin credibila aserțiune că ar fi jucat un rol determinant – dar dacă și de ce „turiștii" sovietici au fost prezenți acolo.

Practica de a infiltra agenți paramilitari și clandestini în țări străine în scopul unei violențe vizate, subversiune, sabotaj și terorism este ferm încorporată în practicile securității sovietice. Echipa de revoluționari profesioniști pe care Moscova i-a trimis în Ungaria, în noiembrie 1918, a ajuns sub titlul de „asistență umanitară", sub acoperirea „chirurgilor și specialiștilor medicali militari" ai Crucii Roșii (la fel cum s-a întâmplat cu o echipă trimisă în Polonia în aceeași perioadă). Într-adevăr, echipele de spionaj ale sovieticilor au folosit deseori Crucea Roșie și „misiuni umanitare" ca un paravan de contrabandă pentru agenți, asasini, sabotori, teroriști etc. (R. W. Leonard, Secret Soldiers of the Revolution: Soviet Military Intelligence, 1918-1933 (1999): 50, 59)

KGB-ul, armata sovietică și serviciile membre loiale blocului sovietic, toate au trimis agenți clandestini sub acoperirea de „turiști" în Cehoslovacia în 1968. Diferite tipuri de „turiști" au împlinit diferite misiuni. Unii erau responsabili pentru operațiunile de comando care au stabilit un cap de punte prin preluarea aeroportului Ruzyne din Praga. Unii au oferit recunoașterea rutelor de transport și de invazie. Unii au stabilit rețele clandestine de comandă pentru a prelua controlul forțelor de invazie ce aveau să sosească, precum și a forțelor armate cehoslovace. Unii au provocat membrii opoziției și demonstranții pentru a lua măsuri ce puteau fi folosite în ideea de a justifica invazia. Iar alții pur și simplu strângeau informații despre diverși jucători. (M. Retegan, In the Shadow of the Prague Spring (2000): 93-100; C. Troncota, Duplicitării (2004): 178, 181; L. Grigorescu and C. Moraru, "Trupe în Aproprierea Frontierelor și Turiști în Interior,” Magazin istoric 32, no. 7 (1998): 29)

În 1968 în Cehoslovacia provocatorii și culegătorii de informații foloseau acoperirea de „turiști" occidentali – deși, ofițerii KGB din operațiunea PROGRESS apăreau ca „turiști" și „jurnaliști" din Germania de Vest, Austria, Anglia, Elvetia Liban, si chiar Mexic. Între timp, sovieticii susțineau că agenții vestici deghizați în „turiști" invadau țara. (C. Andrew si V. Mitrokhin, The Sword and The Shield [Sabia si scutul (2001): 251-257)

În 1968 România a cunoscut un aflux neobișnuit de turiști din blocul sovietic, mulți dintre ei trecând granița din Bulgaria – Bulgaria fiind cea mai puțin amenințătoare dintre vecinii României din Pactul de la Varșovia. Acești „bulgari" s-au strâns în jurul magazinelor în imediata vecinătate a Ministerului de Apărare, care a fost relocat ulterior în urma acestui incident.

Aceasta a fost prima dată când s-a observat nevoia specifică a unor tineri cu vârste de serviciu militar, cu păr scurt, tunsori corespunzătoare, aflați într-o formă fizică foarte bună, să viziteze România în timpul crizei. Fostul șef al Statului Major al Pactului de la Varșovia, Generalul A. Gribkov, a descris reacția României în memoriile sale din 1998:  

„Românii erau îngrijorați că vor avea aceeași soartă ca Cehoslovacia. Așa că au adoptat o doctrină a „apărării întregului popor”. Treptat și în secret, și-au redistribuit trupele. Diviziile cel mai bine echipate și cele mai capabile de luptă au fost trimise aproape de granița cu sovieticii, la Porțile de Fier, și aproape de granița cu Bulgaria. Mai târziu, frontul unguresc a fost consolidat. Au distribuit baterii anti-aeriene cu muniție, la toate aeroporturile, inclusiv în capitală, pentru a distruge avioane și trupe aeriene. Comandantul-șef și șeful Statului Major al Pactului de la Varșovia nu aveau voie să aterizeze în aeroporturile românești sau să zboare deasupra teritoriului către Bulgaria fără permisiunea autorităților române. Când o navă sovietică s-a apropiat de România – era aproape să fie pusă sub foc inamic". (Gribkov, Sud’ba varshavskogo dogovora: Vospominania, Dokumenty, fakty (1998): 75-76)

Atașatul militar al germanilor de vest a avertizat că, dacă sovieticii nu pot forța România să găzudiască un exercițiu militar în scopul de a realiza „staționarea permanentă a trupelor sovietice și, de asemenea, înlocuirea mai multor înalți oficiali ai partidului și ai statului care într-un fel sau altul se opun liniei sovietice" atunci „conducerea sovietică plănuia să instige la diversiuni în rândul populației și să creeze grupuri pro-sovietice care se vor opune măsurilor luate de guvernul României, atât pe plan intern, cât și în politica externă".(M. Ionescu, D. Deletant, (2004): 86, at http://www.wilsoncenter.org/publication/deletant-ionescu-romania-and-the-warsaw-pact)

În 1980 și 1981 „turiștii” din blocul sovietic au debarcat în Polonia. Aparent, misiunile lor erau similare cu cele ale „turiștilor” care au vizitat Cehoslovacia (și a celor implicați în misiuni abandonate în România) 12 ani mai devreme. Generalul Gribkov și-a dat seama mai târziu nu doar că exista „un plan pentru intrarea trupelor aliate în Polonia", dar și că „exista chiar o recunoaștere a rutelor de circulație și a regiunilor de concentrare a trupelor, în care reprezentanții polonezi au jucat un rol activ". Ca parte din acest plan, exercițiul „SOYUZ" a fost pus în practică și a continuat pentru două luni, iar sediul personalului din Pactul de la Varșovia a fost relocat din Moscova la Legnica, în Polonia. (Gribkov: 144-146)

Bunul cel mai de preț al CIA în Statul Major polonez, Colonelul Ryszard Kuklinski, a raportat de asemenea că ceilalți membri loiali ai blocului sovietic au trimis agenți în Polonia „îmbrăcați în civili" pentru a efectua „recunoașterea rutelor de invazie, precum și a afla distanțele și regiunile pentru viitoare operațiuni". (01/12/80, www.kuklinski.us) Arhivele secrete cehoslovace confirmă că, în 1980-1981, „câteva sute de agenți" ai securității de stat cehoslovac „s-au oferit voluntari pentru a merge în Polonia" ca parte a unui plan sovietic de invazie. (Mladá Fronta Dnes (Prague), 21/12/2005.)

Desigur, între criza cehoslovacă și cea poloneză, URSS-ul a invadat Afganistanul în decembrie 1979. Având în vedere faptul că un aflux brusc de „turiști" în Kabul ar fi ieșit cu adevărat în evidență, unitățile comando au fost infiltrate drept întreținere a aeronavelor și personal al ambasadei. (Gromyko-Andropov-Ustinov-Ponomarev Reports, 28/6/79 and 6/12/79 in Cold War International History Project Bulletin 8-9 (1996): 152, 159)

Împreună cu utilizarea periodică a „turiștilor" și a „asistenței umanitare", exercitarea presiunii la granițele celor care erau împotriva Moscovei are o istorie de peste 70 de ani, înainte de decembrie 1989. Tipic, sovieticii au coordonat rapoarte ale incidentelor de la granițele altor membri ai blocului sovietic care au plasat reputația țării într-o lumină negativă, însă în același timp Moscova înregistra plângeri oficiale împotriva închiderii frontierelor. Aceste tehnici au fost prima dată aplicate către România, Polonia, Finlanda și statele baltice în 1939-1940, și din nou împotriva Iugoslaviei în 1949-1951. 

Cum a observat CIA în acest ultim caz, „atacul sovietic a fost purtat de Ungaria și Albania și a fost susținut de Bulgaria", „a inclus concentrarea de trupe și incidente recurente de-a lungul granițelor Albaniei, Bulgariei și Ungariei cu Iugoslavia, o activitate de spionaj ostilă și crescută a Ungariei", o încurajare deschisă a „activităților de subversiune” și sabotaj în interiorul țării incluzând aici „hărțuirea prin trupele de gherilă, mai ales în partea iugoslavă a Macedoniei”, și „înăsprirea blocajului economic". Membrii loiali ai blocului sovietic și-au coordonat propaganda „pentru a-i submina poziția internă și mondială a lui Tito", inducând ideea că „cealaltă parte suprimă diferite minorități naționale și le refuză drepturile". (CFM Meeting 24/6/49, Tito-Kremlin Conflict 2/9/49 and Propaganda Directed To or About Yugoslavia 1/9/50, www.foia.cia.gov)

Există de asemenea mai multe exemple de „turiști" agenți care au apărut, dar care nu s-au implicat în nicio acțune. De exemplu, „turiștii" cehoslovaci din Polonia, sub Gomulka în 1956, „turiștii bulgari" în România în 1968, și turiștii „germani de est" în România în 1987.  

Desigur, nimic din toate acestea nu dovedește ceva despre evenimentele din decembrie 1989. Totuși, dovedește că noțiunea de „turiști" sovietici nu a fost un basm absurd și nici un mit fantastic inventat de Ceaușescu. Din contră, introducerea informatorilor sovietici și a personalului militar sub acoperirea de „turiști" a fost eminamente plauzibilă. Nu doar fiindcă Moscova a făcut-o de mai multe ori înainte, dar a făcut-o înainte chiar în România. Precedentul era foarte bine stabilit.

Va urma