Plecați în căutarea unui trai mai bun peste hotare, mulți români au parte de o mare dezamagire, constatând că viața este mult mai grea decât în propria țară.

Este și cazul Elenei Ionescu, care a renunțat la job-ul de la Enel, unde se ocupa de contracte, pentru a lucra în Londra, unde visa să aibă o carieră uimitoare care să-i permită să poarte haine elegante și să lucreze într-un birou. Dar lucrurile nu au ieșit așa cum și-a propus. „Londra m-a dezamăgit”, a spus ea pentru Financial Times. Așa a ajuns să lucreze pentru Uber.

Alarma ei sună la 4.30 dimineața, iar la 5.30 pornește aplicația Uber. „Este prea periculoasă ca o femeie să conducă noaptea. Șase din șapte, sau câteodată șapte din șapte, dimineți pe săptămână, ziua mea începe astfel”, a adăugat ea.

„Adevărul este că am avut o viață mult mai bună în România", mărturisește ea.

Este adevărat că în Londra câștigă între 300 și 600 de lire sterline pe săptămână (înainte de impozitare), față de salariul mediu lunar de 600 de lire sterline din România, dar în Londra, cheltuielile ei - chiria, mașina, benzina, mâncarea, contractul la telefon – sunt mult mai mari.

„Dacă ne pierdem locul de muncă, nu vom putea plăti pentru mașinile și telefoanele noastre".

Stres. Epuizare. Bani. Aceste lucruri nu sunt niciodată departe de multe dintre gândurile unui londonez. Dar pentru Elena este diferit. „Londra este un oraș al sclavilor. Se fac bani atât cât să supraviețuiești. Și nu mai mult."

„Diminețile sunt întotdeauna la fel. Aproximativ 30% din cetățeni sunt foarte supărați. Ne învinovățesc pentru trafic. Pentru vreme", spune ea. „Ne tratează cum nu ar trata niciodată un șofer de taxi obișnuit. Unii dintre ei se comportă ca și cum ar fi stăpânii noștrii”.

Cursele pe care le face dimineața și care îi plac Elenei sunt cele de la sfârșit de săptămână. „Îți voi spune un lucru care îmi place: bețivii liniștiți. Ei cântă, râd. Chiar și cei care sunt supărați se liniștesc când vine dimineața. Lumina zilei îi calmează pe toți.”

Elena a avut parte de-a lungul celor trei ani de când lucrează în Londra și de situații neplăcute, când oamenii pe care îi ducea din punctul A în punctul B devineau violenți, înjurau și se legau de faptul că este imigrantă. Un astfel de episod a făcut-o o dată să plângă: „Voiam acasă.”

La sfârșitul zilei, se duce acasă, are câteva ore libere în care își plimbă câinele și stă cu prietenul ei care se pregătește să intre în tura de noapte, tot la Uber. „Ceea ce avem noi în Londra … nu este viață”.