Alexandra Svet, cunoscuta autoare a volumului „Floarea din Astfalt”, a împlinit 40 de ani. Cu această ocazie, tânăra scriitoare și-a pus o singură dorință: să se întoarcă, definitiv, în țară.

Iată mesajul publicat pe siteul său:

 

Să văd casa bunicului refăcută, țiglă pusă pe sură și pridvorul din nou plin de mușcate înflorite. Să îmi văd copiii alergând prin iarbă cu picioarele goale, râzând, scoțând apă din fântână, culegând prune din grădina, făcându-și rugăciunea de seară în fața icoanelor cu ștergar, vegheați de chipurile străbunicilor ce le-ar zâmbi lăcrimând din tablourile alb-negru, în camera "bună” de la stradă...
 
Să vedem din nou văcuță întrând seară pe poartă, să bem lapte proaspăt fiert, cu spumă, din vechea mea cană roșie, ciobită...să îi duc și pe ei la câmp, la fan, la cartofi, la sfeclă, așa cum m-au dus și ai mei pe mine, să mergem duminică la biserica frumos îmbrăcați, să pictam împreună icoane, să învețe la școală despre domnul Eminescu, despre Nichita, despre pățaniile lui Nica din Humuleșți și despre eroii neamului meu, nu despre alții, ai altor neamuri, în altă țară, în altă limba...
 
Să putem trăi din ceea ce știm să facem acasă, nu printre străini. Să avem în sfârșit magazinașul de poezie și de suflet la care visez, cafeneaua aia din care odată intrat să nu mai vrei să ieși, căsuțele albastre, fermă, să îmi văd cărțile terminate, publicate și lansate, să pot preda copiilor de la țară și să putem înființa fundația la care visez demult: cea care să ajute - într-un mod cât mai concret- cât mai mulți români să se întoarcă acasă. Acasă, la casele părăsite ale bunicilor. Mi se spune atât de des "haideți înapoi acasă!”...
 
Și eu spuneam la fel înainte, judecând poate exilații că fiind într-un fel poate trădători de neam- și poate de aceea m-a trimis Dumnezeu să îmi nasc pruncii departe de țară, să văd cum e când viață te pune în situații în care nu ai fi crezut vreodată că vei ajunge, să văd cât e de sfâșiat sufletul înstrăinatului, și mai ales al celui cu copii. Oricât de frumos ne-ar primi înstrăinatului- și este Slavă Domnului cazul nostru- nepoata de țăran din mine se ofilește departe de rădăcinile din care își ia putere precum își lua cândva Anteu. Iar fata crescută în orașul cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din România se stinge departe de rădăcinile sale din cer, murind încet fără bătăile de clopot dătătoare de sens. Astăzi, când pașii mă poartă zilnic pe aleile luxoase ale orașelor unde bisericile au devenit baruri, cafenele sau reședințe private, înțeleg mai bine decât oricând cuvintele lui Petre Țuțea „cât de pustiu ar fi spațiul dacă nu ar fi punctat de biserici!” Însă de biserici vii, lucrătoare, pline de harul lui Dumnezeu, de lumina, de liniște și de bucurie, așa cum avem acasă, că nu degeaba i se spune României "Grădina Maicii Domnului”...
 
Să fiu așa din cauza că ai mei au murit pentru țara asta? să nu am pace în inima din cauza că vin dintr-un neam de eroi, de oameni care au pus credință, neamul și pământul strămoșesc mai presus de orice? să fie vocile lor cele ce mă cheamă încontinuu și îmi fac sufletul să plângă chiar dacă teoretic nu îmi lipsește nimic? Care o fi motivul acestui dor acut de pământul țării mele? de pământul drag ce îmi adăpostește moșii și strămoșii, amintirile din copilărie, de pământul iubit ce mi-a vegheat primii păși, primele cuvinte, primele poezii rostite fâstâcit la serbări, primul sărut, prima dragoste, primele examene...
 
O punguță cu pământ de la mormântul Părintelui Justin e tot ce mi-a rămas din toate astea, pe ea o port cu mine peste tot, pe ea am pus-o sub pătuțul copiilor la maternitate, să mă simt mai puțin dezrădăcinată...Și nimic nu poate stinge acea chemare tainică ce plânge neîncetat în inima mea, șoptindu-mi tainic noaptea cu glas de vânt ce mângâie ușor copacii la apus, la Șinca Veche...
 
O pungă de pământ e tot ce port cu mine pentru a-mi stinge dorul de brațele mamei în care nu pot plânge, de mâinile tatălui, pe care nu le pot sărută, de lacrimile lor că nu își pot vedea nepoții crescând...dorul de rudele și de prietenii pe care nu îi pot îmbrățișa, de botezurile, nunțile și sărbătorile pe care nu le pot petrece cu cei dragi, de zăpadă de Crăciun, de teii înfloriți de acasă...
 
Și degeaba îmi e bine și am de toate, dacă mi se rupe sufletul că acasă totul se dărâmă, dacă nu pot fi lângă ai mei când le e greu, iar ei nu pot fi lângă mine când îmi e bine. Degeaba pot purta cele mai bune haine, pot mânca în cele mai luxoase restaurante și am tot ce e mai bun pe lume dacă îmi văd copiii crescând în alte țări, vorbind alte limbi și conștientizez că nu vor fi niciodată români atâta timp cât cresc în altă țară, oricât de mult aș încerca să îi țin aproape de neam. Degeaba trăiesc în buricul Londrei când bucuria de pe chipul meu atunci când sunt în casă bunicului nu poate fi cumpărată cu toți banii Regatului Unit. Degeaba cresc, mă dezvolt și devin un om mai bun în fiecare zi, dacă țară ce mi-a dăruit tot este din ce în ce mai în paragină. Îmi vine să plâng când mă gândesc la clubul cultural din cartierul meu, clubul acela unde am văzut prima piesă de teatru, primul film, primul teatru de păpuși, primul spectacol de dansuri populare, clubul pe a cărui scenă am văzut-o pe Mirabela Dauer, pe Dida Drăgan, pe Angela Similea și atâția alți mari artiști, clubul pe a cărui scenă am rostit cu emoții primele poezii, clubul unde mergeam la biblioteca, clubul acela atât de plin de viață, de lumina, de oameni, de copii și de frumos cândva, astăzi cu geamurile sparte, abandonat, distrus. Clubul căruia îi datorez parte din ceea ce sunt astăzi este astăzi într-o paragină de plâns, iar eu nu fac nimic pentru a repara asta. Nici eu și nici atâția alți copii ce au crescut frumos acolo pentru a dărui astăzi altor țări, din toată lumea asta, tot ceea ce au primit cândva acasă. Mă întreb mereu cum ar arată cartierul meu dacă ne-am întoarce în țară toți, dar absolut toți cei împrăștiați prin toate colțurile lumii? l-am face de să te poți uită la soare, dar la el, ba, va spun eu...cum ar arată satul bunicului meu dacă ne-am întoarce și l-am umple din nou cu sufletul nostru și cu tot ce am devenit de când am plecat? spuneți voi, că mie îmi vine să plâng...
 
Îmi este clar, din ce în ce mai clar, că trebuie să ne aducem unii pe alții înapoi acasă. Ei nu vor face nimic pentru a ne ajuta. Ba din contra, va fi din ce în ce mai rău. Așa că nu ne rămâne altceva de făcut decât că tu să mă ajuți pe mine, iar eu pe altul...poate pe doi, pe trei, pe cât mai mulți! Pentru că asta e, că să treci uneori răul ai nevoie să pui piciorul pe o piatră...uneori pe mai multe. Trebuie să ne facem măcar pietre unii pentru alții, dacă nu ne putem face pod...Dar concret, nu cu întrebări, sfaturi, critici și judecați, că nimeni nu a plecat de bine și din motive superficiale...
 
Cu dragostea ta, făptuitoare, poate că eu voi reuși să îmi văd pruncii crescând în casă bunicului. Cu dragostea noastră, a câtor mai mulți, care să își dorească să facă, să dea și să ajute în mod concret, poate milioanele de copii ce astăzi vorbesc italiană, spaniolă, engleză, germană pe alte meleaguri, vor sfinți locurile pentru care s-au jertfit moșii lor. Căci dacă plecăm toți, ce se alege de țară pentru care au murit ei? Și un gând ție, celui plecat...știu că nu îți place, dar gândește-te o clipă la moarte. Și dacă nu ai vrea să te prindă în țară în care ești acum, ci acasă...atunci mai bine, oricât de greu ți-ar fi, fă pasul acum. Nu trece zi în care îmi e dor de casă să nu mă gândesc la Ioana Gosman, o tânăra jurnalistă, una dintre cele mai bune voci de radio din România, care a decis să își urmeze visele până la capătul lumii, însă a decedat acum doi ani în New York, la doar 42 de ani...Pe pagina sa de Facebook toate ultimele postări erau despre cât de dor îi era de casă..s-a întors însă cu totul altfel decât și-ar fi imaginat. Prietenii și apropiații au fost nevoiți să facă un fundraising pe gofundme pentru că ea să ajungă în sfârșit acasă, la mama ei, pe ultimul său drum, cu toate visele făcute cenușă, la propriu.
 
" i don t often throw back on thursday but when I do I throw back to my happy place.” #homesick rokid, #brașov” spunea înainte de a muri postând o poză din Brașov. Homesick. Dor de casă...Boala de care suferă azi milioanele de români plecați și toți copiii, părinții, bunicii și străbunicii rămăși acasă. Toți cei cărora li s-a furat dreptul la o viață normală, printre ai tăi, oferindu-se în schimb o umilință continuă, mai mult sau mai puțin acută, mai mult sau mai puțin subtilă, dar mereu prezența, chiar și atunci când este ambalată în glamour de cinci, șase sau șapte stele. Și poate de asta au inventat cândva românii cuvântul „dor”, pentru că Dumnezeu știa că vor urmă aceste zile negre în care vor fi nevoiți să îi cunoască toate nuanțele...toate milioanele de nuanțe...Toate lacrimile...toate miliardele de lacrimi...
 
Și chiar dacă mi se spune și știu că un creștin adevărat trebuie să fie ok oriunde ar merge, oriunde l-ar purta Dumnezeu, oriunde ar muri, nu știu, nu pot, nu mă învrednicesc eu de așa trăire, de așa tărie și de așa forță, lumina, pace și bucurie interioară...ce să fac dacă inima mea îngână neîncetat „acolo este țara mea...și neamul meu cel românesc, acolo eu să mor aș vrea, acolo vreau eu să trăiesc” și niciun sclipici din toată lumea asta largă-și mi-a dăruit Dumnezeu din cele mai strălucitoare -nu o poate face să uite versurile astea...Degeaba mi se spune că dacă nu sunt ok unde mă aflu acum nu voi fi nici acasă, că trebuie să ating o desăvârșire transferabilă oriunde...cei ce îmi spun asta, pe bună dreptate poate, nu știu că până și lacrimile, haosul, durerea, disperarea, deznădejdea, sunt altfel la mine acasă? ...pentru că sunt la mine acasă!!!
 
Poate că nu toți suntem la fel, poate că sunt oameni frunze, oameni flori, oameni semințe, oameni care purtați de vânt se pot așeza și pot rodi oriunde îi trimite Domnul...dar mie mi se rupe inima să rodesc în alte părți când acasă se duce totul de râpă, când ai mei au fost toți oameni brazi, care s-au frânt, dar nu s-au îndoit, în lupta lor pentru pământul acela ce îmi e atât de drag...
 
Dar nici simplu nu e să te întorci, știu...și pe măsură ce trec zilele și cresc copiii e din ce în ce mai greu...știu, știu, de asta scriu ce scriu și tocmai de asta vreau să fac tot ce vreau să fac... E atât de greu, mai ales atunci când trebuie să iei o decizie pentru copiii tăi și pentru viitorul lor- și atunci mă întreb cum ar fi fost mai bine să aleagă pentru mine ai mei dacă ar fi avut ocazia. Dar pentru nimic în lume nu aș schimbă tot ceea ce mi-a oferit România, cu bune și cu rele... Și poate cea mai valoroasă moștenire nu este cea materială, ci chiar acest spate drept, păstrat cu orice preț...această demnitate de a rosti răspicat că nu ești al nimănui, că nu ești vreo salcie plecată de orice vânt...ci brad ce sfidează furtună de mii de ani, că ești floare ce preferă să răzbată - oricât ar fi de greu- din asfaltul temnițelor comuniste decât să se ofilească în vreun ghiveci de lux. Astăzi am 40 de ani și o valiza atât de plină de binecuvântări încât nu mi-ar ajunge o viață și zeci de cărți pentru a Îi mulțumi Domnului pentru toată bunătatea Să. Un singur dor îmi plânge în inima. Și o singură dorința se tânguie neîncetat în inima mea...să fie din nou foc în sobă din casă bunicului, iar pruncii mei să spună și ei cândva, așa cum spun eu astăzi...
 
„Pasăre mai frumoasă că fumul deasupra casei părintești nu s-a văzut...” (Grigore Vieru)
 
PS. Dacă vrei să mă ajuți să îmi împlinesc cea mai arzătoare dorința de ziua mea- însă în mod concret, nu doar cu un like sau pentru a stă de vorba - scrie-mi. Sunt câteva modalități în care ne putem ajută unii pe alții. Îți mulțumesc, Doamne, ajută!