Deși emigrația românească trăiește, muncește, naște, moare, mănâncă, doarme, se distrează în Italia, Germania, Franța, Spania, Marea Britanie etc., nu aflăm nimic depre ce părere are ea despre Salvini, Macron, May și Brexit, Merkel, Pedro Sanchez. Despre globalizare, integrarea UE sau suveranism. Despre vestele galbene. Despre situațiile politice interne din aceste state. Nici despre islamizarea Europei, sau despre relațiile acesteia cu SUA, Rusia, Turcia. Emigrația românească trăiește acolo ca și cum nu ar exista.
 
Dar iată că ea există când e vorba de România (veți zice normal), despre care se informează cu câte ceva de la televiziunile, recunoscute peste tot, mincinoase și din gură în gură; dar nu din viața de zi cu zi. Aflăm astfel de la o vreme că emigrația românească are păreri, poziții, judecăți asupra situației din România, vrea una sau alta și întreprinde și acțiuni – de exemplu, mitinguri pentru dărâmarea guvernelor. În principiu, nimic rău, iarăși normal, atât timp cât trompetele care ne transmit aceste păreri și organizatorii acțiunilor nu ar fi figuri dubioase din societatea civilă, organizații finanțate de diverse rețele ca Soros, USAID, Departamentul de Stat (recunoscute pentru manipularea grosolană, loviturile de stat și confruntările sângeroase din diverse țări) și televiziunile, cum știm, mincinoase. Nimic nu ne dovedește că majoritatea emigrației românești are o părere sau alta. Și atunci avem o problemă, una gravă, asupra căreia voi reveni mai târziu.

Cele ce urmează nu se adresează emigranților, ci celor de aici, care, conștient sau inconștient, se lasă manevrați de o anumită punere în ecuație a temei emigrației în dauna țării. Ca să nu pierdem vremea (deși, la câtă opacitate este acum în oameni, greu de crezut că nu se va întâmpla) cu discuții sterile și nesfârșite despre mine și ideile mele, vă propun:

Următorul exemplu simplu de înțeles: Niște părinți au zece copii; doi dintre ei cresc și pleacă în lume, ceilalți rămân în grija părinților. Cei care au plecat sunt în continuare parte din familie, legăturile nu pot fi șterse, orice ar fi, niciodată, dar ei sunt de acum pe picioarele lor și va trebui să se îngrijească de propriile familii. De familia de origine se îngrijesc părinții.

Următoarea declarație: Cei plecați, buni sau răi, cu drag de România sau nu, rămân aproapele meu, prietenii mei, frații mei, îi iubesc, sufăr și mă bucur cu și pentru ei, le doresc tot binele posibil, dar, eu aici trăind, sunt pe poziția unui părinte care trebuie să aibă grijă de cei rămași în ograda lui. Am rude apropiate și îndepărtate, prieteni și cunoscuți plecați; unii înainte de 1989, alții după. Dacă înainte acceptam plecarea ca o evadare, o șansă de a trăi și de a te împlini în libertate (vedem acum cam câtă!), după 1989 m-a durut și mă doare sufletul pentru fiecare plecat.

Și următoarea relatare: În 1981 mi-am depus cererea de emigrare în SUA. Pentru cei de sub 50 de ani e greu de înțeles cam ce însemna să faci o astfel de cerere în plin regim comunist, care părea definitiv și revocabil. În 1983, fără nicio presiune din afară, ca urmare a unor încurajări că am ceva har în a scrie – literatură, evident – printre care și de la cel mai apreciat critic al perioadei, Nicolae Manolescu, am decis să rămân și să scriu, pentru ca prin scris să-i trezesc și pe alții din jurul meu. La fel de greu este  să înțelegi ce însemna să faci o astfel de cerere și apoi să te răsgândești în favoarea unei dizidențe. În 1984 am fost chemat la miliție la pașapoarte că să-mi dea spre completare formularele de plecare. Le-am spus că renunțasem, ceea ce și anunțasem printr-o scrisoare trimisă lor. Ceva ani mai târziu, am primit la serviciu vizita unui personaj din comisia interministerială  pentru aprobarea dosarelor de emigrare, care mi-a spus că în continuare pot să plec oricând și că aș putea începe chiar o afacere cu care să ajut România (probabil filiera DIE pentru plasare de bani în afaceri). I-am spus și lui (între timp debutasem cu proză la Cartea Românească) că vreau să rămân, să scriu și să schimb comunismul.  Nu am să vă povestesc frământările, temerile, angoasele, unor perioade de dinainte de a face pasul spre plecare și pe urmă înainte de cel de a rămâne. Cele de mai sus le pot dovedi cu extrase din dosarul meu de la securitate.

Mituri, discriminări, manipulări, daune aduse României 

Oricum ai privi-o, viata unui emigrant are o componentă tragică: separarea brutală de mediul cunoscut, sclavia pe plantațiile cu aer condiționat sau de pe câmpurile agricole ale capitalistului nemilos, adaptarea la alte obiceiuri și reguli, copii lăsați de izbeliște, cu viitorul terminat din cauza traumelor, a lipsei iubirii materne (mai ales), a compensării cu bani a lipsei părinților (bani folosiți pentru mai multă pierdere). Mărturisite sau nu, conștientizate sau nu, în această ecuație pulsează extrem de multă suferință, durere, traumă adesea irecuperabilă. De aceea despre tema emigrației trebuie să vorbim fără patimi, fără a ne lăsa manipulați, cu echilibru, dar cu sinceritate. Lozincile, manipulările, exacerbarea unor nemulțumiri, corecte sau prost acumulate, nu folosesc nimănui.
Dezvăluirile despre utilizarea unei părți a emigrației românești din Occident, atât la alegerile din 2014 cât și la cele din 2016, sau recentele europene, ca armă politică de către organizații politice, civice și de informații externe în colaborare cu similarele lor românești, au adus în spațiul public o necesară discuție despre statutul emigrației în raport cu țara mamă. După cum era normal, având în vedere de unde a pornit, discuția s-a cantonat mai ales pe problema votului. Dar tema relației emigrație – România este mult mai complexă, iar interesul meu pentru a o aborda nu a pornit atât de la vot, cât, după cum veți vedea, de la o altă dimensiune a ei. 

99 % dintre emigranții de după 1989 sunt emigranți economici și cea mai mare parte dintre ei, exceptând escrocii, leneșii cronici, hoții și interlopi mafioți, muncesc din greu. În cei 1 % intră și niște emigranți vocaționali, câțiva bolnavi netratabili în țară. Nu supraviețuirea, ci dorința de mai bine, banii mai mulți,  decât cei absolut necesari, i-au pus pe calea „pribegiei” pe cei mai mulți.  

Nimic condamnabil, o dorință firească. Problema e că devii dependent ușor de bani, vrei mereu mai mulți și nu mai judeci decât prin prisma acestui mai mult. În România, în ultimii trei ani au crescut substanțial salariile, chiar și pe anumite segmente din sectorul privat, mai ales acolo unde există un deficit de forță de muncă. În învățământ, care trăiește încă și cu suplinitori fără pregătirea necesară, salariile sunt bune. La fel în sănătate. O ofertă de,  pe ansamblu stat-privat, spre 1 milion de locuri de muncă, cu un salariu la, adesea, peste jumătate din cât primesc în Vest și cu cheltuieli mult mai reduse, căci ar fi acasă, nu îi atrage totuși pe cei plecați. Și nici combinația dintre această posibilitate de câștig, substanțial îmbunătățită față de trecutul îndepărtat sau apropiat, și dorul de țară. Sau copiii lăsați aici.

Banii trimiși în țară, bineveniți pentru că au ușurat viața rudelor rămase acasă, s-au întors în cea mai mare parte în Occident și au sporit acolo dezvoltarea, iar aici inflația, prin creșterea consumului nesusținută de producție, salarii și impozite interne.

Ce s-a întâmplat cu cei mai mulți dintre acești bani? S-au cumpărat mașini, electrocasnice, mâncare, produse de uz casnic, haine etc. importate. S-au construit, renovat, extins case, dar și aici proporția covârșitoare a cheltuielilor a fost făcută pe materiale, echipamente, aparatură, mobilier, decorațiuni, dispozitive, aduse din afară. Banii emigranților au fost buni, au avut și ei un aport pozitiv – măcar la supraviețuirea sau viața mai bună a rudelor rămase în țară - dar nu ei au salvat România, ci tot munca celor de aici.

În raport cu cei rămași aici, cei plecați beneficiază de un tratament de discriminare pozitivă. Doar două exemple.

Cu ei s-au cheltuit bani pentru școlarizare și formare profesională, bani al căror număr depinde de nivelul atins: una e să pleci cu 7 clase, alta cu facultatea de medicină. Banii au venit de la noi toți. Unii rămân aici și muncesc în continuare și susțin statul cu banii lor, alții au plecat sau pleacă cu banii pe care cu toții i-am băgat în ei și de ei profită, până la epuizare, moarte sau întoarcere prea târzie, statele în care se stabilesc. Veți zice: Dreptul lor! Așa e. Dar.... 

Vor fi unii (sunt deja), care, după ce au lucrat câțiva ani aici, și-au petrecut majoritatea perioadei de muncă afară. Apoi vor reveni. În toată această perioadă nu au contribuit la sistemul social și de sănătate, dar odată reveniți, vor beneficia, cel puțin de cel de sănătate la fel ca toți cei care au muncit aici și au fost aspru impozitați. E dreptul lor, nu-i așa? Poate....

Știu că e neplăcut să descoperi ca frate sau soră mai mare că nu mai ești tu, ci cel mai mic răsfățatul familiei; dar ăsta e cursul normal al vieții. Unii emigranți așteptă să fie în continuare răsfățați, să facă țara pentru ei – ei nefăcând nimic pentru țară, ci tot pentru ei – dar nu se mai poate. Goliciunea motivației că nu au joburi bune în țară se vede din chiar refuzul de a se întoarce în sectoarele deficitare și bine plătite. De aceștia se folosesc dușmanii României pentru a crea iluzia unei teme care îi adună pe toți emigranții pe o aceeași poziție. Și nu e așa; nu e de loc așa. Dar, prin aceste excepții, tema prinde, se răspândește, are efecte. Iar tema este: îndeplinirea tuturor cererilor și condițiilor puse de Occident, recte UE.

Emigrația ca armă pentru distrugerea neamului și dezmembrarea țării

Nu toate cele de mai de sus și altele conjugate lor mă supără, căci după cum unii știți, alții puteți verifica, nu am scris până acum despre emigrația românească. Nici manevrarea câtorva zeci de mii de emigranți; în definitiv, în țară, sunt manevrate milioane. Nu votul lor pentru sau împotrivă. 

Supărarea  s-a născut atunci când am constatat că tema emigrației ca ansamblu (prezentată ca fiind diaspora, căci sună mai bine, deși cei mai mulți care ajung acolo vor să se piardă cât mai repede printre localnici, nu să formeze o adevărată diasporă) a devenit o armă în mâna celor care vor să distrugă România, distrugându-i poporul și luând-o complet în stăpânire. 

Când mi se spune că diaspora susține una sau alta (deși e complet neadevărat, emigrația românescă fiind cele mai puțin organizate), că diaspora vrea asta sau aia, că diaspora și rudele ei de acasă au alte planuri, în care România nu înseamnă decât o vacă de muls.
 
Când am constatat că nu mai pot face – eu ca cetățean, ca politician, ca prim-ministru, ca președinte - ce e nevoie pentru a salva România pentru că supăr emigrația și pe rudele ei de acasă. 

Când mi se spune că România nu-și poate revendica independența în cadrul UE și, dacă nu i se acordă și  continuă să primească doar ciocane în cap și pretenții de cedare a pământului și resurselor, nu poate ieși din UE pentru că: Ce fac emigranții și rudele lor dacă, de exemplu, UE ne bagă iar pașapoarte? Păi ce să facă, să-și ia pașapoarte! 

Adică România ar trebui să rămână în UE, indiferent de acțiunile ample de distrugere a sufletului copiilor prin toate ideologiile neo-marxiste (educație sexuală, identitate de gen, homosexualitate, pedofilie, eutanasie, avort la orice vârstă a fătului etc.); indiferent dacă economia proprie e aproape nulă și este luată în stăpânire de corporațiile internaționale și rămânând în UE nu poți dezvolta o economie proprie; indiferent de faptul că ni se ia pământul de sub picioare, ne sunt decapitate pădurile și ne sunt confiscați munții. Adică, indiferent de faptul că în UE nu voi putea nici să-mi salvez copiii și, deci, neamul, nici să fac ceea ce trebuie pentru a mă ridica economic.
Mă întorc la exemplul de la început: părinții sunt, în final, singurii care pot și trebuie să decidă cum își cresc copiii rămași acasă, nu cei care au plecat și au o altă viață. Am mai spus-o: sunt frații noștri, îi iubim, le dorim binele, le vom oferi ajutorul, dacă au nevoie, dar din momentul în care au ales să se stabilească în altă țară, drumurile noastre se despart. Emigrația poate veni cu sfaturi, ajutoare, participare directă la reconstrucția României, dar nu poate să ne impună ce și cum să facem noi aici. Eu sunt cel care trebuie să am grijă de copiii de acasă, de țară.  
În acest moment, tema „emigrația românească” a devenit, din păcate, o armă împotriva României. Ticăloșii, care vor să pierim ca neam și ca țară, se folosesc din plin de ea. Un partid care ar vrea „să iasă la bătaie” pe bune pentru România este amenințat cu astfel de lozinci. Ba chiar cu fugărirea, ciomăgirea, omorârea membrilor săi de către unii emigranți și rudele lor. 

În aceste condiții, oricât aș deranja pe unii sau pe alții, personal nu pot lăsa prădătorii, deghizați în prieteni și parteneri europeni, să hăcuiască țara asta până la dispariție și să-i sugă și ultima picătură de sânge doar pentru altfel le-aș produce neplăceri și i-aș supăra pe emigranți și pe familiile lor de aici. (Ceea ce de fapt nici nu e adevărat decât în marje periferice.) 

Nu pot accepta să fim în continuare jigniți, furați, tâlhăriți la drumul mare, ciomăgiți, mințiți grosolan, pregătiți pentru a deveni unii străini, alții sclavi în țara asta, doar pentru a nu deranja visele materialiste ale unora dintre cei care au părăsit-o, transformați în mercenari ai unei cauze îndreptate împotriva României.
Cât despre vot, voi reveni cu un alt text. Deocamdată, foarte simplificat, susțin ideea suspendării dreptului de vot pe perioada în care emigrantul român locuiește, muncește, stă majoritatea timpului în străinătate. Când ar trebui să fie atent și să participe la viața politică a țării gazdă. Măcar pentru faptul că acolo vor trăi copiii lui.

 

Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews