Iulian Duțulescu a plecat din Râmnicu Sărat în 1996, în Italia, pe vremea când avea doar 21 de ani și era deja căsătorit, la îndemnul unor prieteni din adolescență. Căuta stabilitate financiară și o viață mai bună. După 11 ani, a decis să se întoarcă în România, împreună cu soția și fetița, de teamă ca aceasta din urmă că nu-și piardă identitatea. Acum se simte un bărbat împlinit și respectat:  "Am doi copii minunați și o soție care se ocupă doar de ei." 

Iulian a fost a primit propunerea să lucreze într-o echipă de amenajări interioare și restaurări, acolo unde atenția pentru detaliu și minuțiozitatea sunt importante și răsplătite ca atare. Cu timpul a apărut și un contract de muncă și așteptatul document -permesso di soggiorno per motivi di lavoro.

"Am lucrat zece ani în această firmă, sincer nu-mi lipsea nimic, mă simțeam în sfârșit realizat și, în primul rând, făceam o muncă ce-mi plăcea și-mi dădea satisfacții. În sfârșit mă simțeam bine în Italia, mi-am făcut mulți prieteni în acea perioadă, cu mulți dintre ei sunt în legătură și astăzi. Italieni și români”. 

"În primul rând, acum, că aveam acte în regulă, am putut să-mi aduc soția lângă mine, am reușit în sfârșit să reintegrez familia prin 1998. I-am găsit și ei o slujbă, așadar împreună ne-a fost mai ușor. Ne-am făcut chiar mai mulți prieteni, împreună fiind. Ieșeam cu prietenii familiști la o bere, la o pizza, îi invitam la noi acasă, la un grătar de mici făcuți în casă, iar ei ne invitau la ei, la o lasagna. Ca să zic așa, ne-am unit mai întâi culturile culinare, noi apreciam bucătăria italienească, iar ei apreciau sarmalele și mai ales micii noștri românești”, povestește Iulian, într-un interviu pentru gazetaromaneasca.com.

"După trei ani, mi-am adus soția lângă mine, s-a născut fetița noastră, Alessandra. A început grădinița în Italia și, chiar înainte de vârsta începerii școlii, am hotărât să ne întoarcem în România. În primul rând pentru faptul că doream să învețe bine limba română și pentru faptul că ne era frică să nu-și piardă identitatea.

În al doilea rând, situația economică a Italiei începuse deja să dea semne de slăbiciune: serviciile erau cât mai greu de menținut, cererea de piață din ce în ce mai mică, motiv pentru care deseori eram nevoit să stau acasă fără plată. Ne-am așezat la masă, și punând cărțile pe față, cu hârtia și creionul în mână, așa, ca la școală, am pus de o parte "pro" și de altă "contra". Deja aveam o meserie bună în mână și câțiva bănuți că să-mi pot înființa firma mea de amenajări interioare, dar de dată asta la mine acasă, în țara mea, aproape de părinți și de toți cei dragi.

Odată ajuns în țară, am început deci să continuu ceea ce învățasem de-a lungul anilor. Am avut norocul să învăț o meserie de la meșteri și meseriași care aparțin unui popor recunoscut în toată lumea ca fiind cel mai atent la detalii atunci când este vorba de construcții. Mulți trebuie să urmeze o facultate că să poată deveni medici sau avocați, studiile mele au fost făcute direct în câmpul muncii – am luat totul că pe o școală, mai ales atunci când plata era mai mică decât efortul, am considerat totul o experiență și mai ales un pas spre împlinirea mea personală”, povestește Iulian.

"În 2007 m-am întors în țară definitiv. Astăzi mă simt un om împlinit și respectat, sunt bărbatul care pune pâinea pe masă, ca să citez o vorba românească. Am doi copii minunați și o soție care se ocupă doar de ei. Mi-am înființat în Râmnicu Sărat firma mult dorită, dându-i numele după numele fiilor mei, Aless Cris Gips srl și mă ocup de ceea ce știu eu să fac cel mai bine: amenajări interioare. Am învățat că un lucru nu e bine făcut dacă nu-i făcut până la capăt, așa cum trebuie.”