ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Românii plecați la muncă în străinătate au devenit pentru mulți, doar o statistică folositoare în scopuri politice. Când doresc să obțină validare sau voturi, și unii și alții îi folosesc pe acești compatrioți ai noștri. Și atât. Prea puțini se interesează de ei și de problemele lor o perioadă mai îndelungată.

O relatare a jurnalistului vâlcean Liviu Popescu a surprins, însă, o mică parte dintre dramele care au loc în fiecare zi la decolarea unui avion dinspre Otopeni. Redăm aici relatarea în cauză, fără alte comentarii:

 

„Cursa de Napoli.

Ca orice cursă spre Italia, era plină ochi de români. Am căutat locul de fumat, care, la Otopeni, ce-i drept, este unul decent. Am stat vreo 20 de minute, preț de 2 țigări, timp în care mi-am făcut planul de bătaie, citind mai multe despre Amalfi, Pompei și Capri. O stare de confort interior, bună dispoziție. Vremea se anunța bună în Italia, doar ceva ploi, așa că aveam toate motivele din lume să fiu liniștit.

Am ieșit din locul de fumat, am cumpărat o apă și am plecat spre poarta de îmbarcare. Mai aveam vreo 30% baterie, deci timp de facebook sau vreun joc stupid, până când urma să ne urcăm în avion. Am găsit cu greu loc și am luat telefonul. Erau lângă mine doar români.

Deodată, m-am ridicat ca tras de un resort. Lângă mine, un tip era cu Skype-ul deschis. Auzeam toată conversația. M-am și uitat, pentru că mi se păruse ceva ciudat. Tipul avea lacrimi. Și ținea mâna pe tabletă. Acolo erau copiii lui. Soția, pe fundal, și soacra. Nu redau conversația, dar aceasta era chiar dramatică. Copiii îl întrebau când vine. El tot promitea că de Paște va fi acasă. Apoi se ștergea de lacrimi. Și spunea că îi iubește. M-am ridicat înmuiat și eu și m-am dus la geam. Am privit în jur ca trezit dintr-un vis. Toți erau pe tablete și vorbeau acasă. O femeie îi spunea fiicei să asculte de bunica și să-și facă temele, chiar dacă începe vacanța.

Un alt tip îi spunea nevestei ca săptămâna viitoare îi va trimite 200 de euro să plătească banca. Toți erau prinși într-un joc dramatic al vieții. M-am prăbușit pe scaun. Eram într-un avion al oamenilor noștri, care, așa cum spunea bunica mea, au plecat în străinețuri, pentru un rost. Cu accent de Moldova, de Oltenia sau de ardeleni cuminți. O diasporă tristă. Oameni care-și văd copiii de 2-3 ori pe an. Care s-au dus pentru mia aia de euro în lume și care, atunci când iau o pâine, se gândesc că trebuie să trimită jumătate sau mai mult din bani acasă, în micile orașe falimentare ale României, în satele noastre depopulate.

O tânără din Neamț ținea telefonul în mână, cu lacrimile curgându-i nestingherit. Pe ecran erau părinții ei, care îi spuneau să aibă grijă de ea, că „uite ce știri sunt la tv cu româncele din Italia”.

Asta a fost doar o cursă spre Italia, una din cele peste 10 care decolează zilnic. Și nu pleacă cu turiști de Amalfi. Pleacă cu un sfert de Românie, lăsând acasă un alt sfert îndurerat. Inimi care se rup pe din două.

Românii vin acasă maximum de 2-3 ori pe an. Dacă vin mai des, Doamne ferește!, este doar din cauza unui deces…

Copiii cresc fără unul sau, și mai rău, fără ambii părinți. Fără afecțiunea lor, fără ancoră…

Vom avea, în viitor, o generație atrofiată, una care a crescut fără căldura familiei”