În contextul actual, în mod insistent s‑a accentuat necesitatea dezvoltării unui învățământ eficient și performant, articulat la nevoile societății informatizate de astăzi și răspunzând exigențelor pieței muncii. Miza educației este uriașă și ea nu se epuizează în capacitatea de a conferi competențe în plan informațional și abilități pragmatice de integrare într‑un sistem structurat prin eficiență tehnocratică. Adevărata educație presupune cultivarea unor repere edificatoare pentru viață, asumarea unui mod de a gândi și de a fi pecetluite de o identitate specifică. Nu poate exista un dialog veritabil și un spirit cuprinzător (așa cum se preconizează prin invocata interdisciplinaritate din perioada actuală) în absența unei identități întrupate și asumate.

Universalismul ab­stract, relativismul, sincretismul, multiculturalismul sunt coordonate ideologice ale corectitudinii politice care, în numele democrației, drepturilor omului și al altor sintagme generoase, promovează o propagandă ideologică, specifică unei mentalități totalitare. Din păcate, există riscul semnificativ ca sistemul educațional să fie impregnat de tipare ideologice. Astfel, se dorește ca formarea unor caractere puternice, pregătite pentru rigorile și încercările vieții, dublate de o temeinică și cuprinzătoare formare în plan științific și cultural, să fie substituită de o formatare a viitorilor absolvenți, reduși la o masă de manevră, incapabili să mai gândească și să acționeze în conformitate cu puternice convingeri, înrădăcinate într‑o educație bazată pe tradiție, identitate și valori.

Institutul de Științe ale Educației (ISE) a propus trei variante de plan‑cadru pentru învățământul gimnazial. Au fost supuse dezbaterii publice și a fost formulat un raport sintetic cu observațiile centralizate, primite în perioada respectivă. În cele trei variante se observă intruziuni ideologice. De exemplu, în aria curriculară Om și societate sunt introduse discipline noi precum Drepturile copilului, Cetățenie democratică, Educație interculturală, Educație economică. Totodată, pe lângă Educația tehnologică a fost introdusă suplimentar TIC (Tehnologia Informației și Comunicării), care integrează elevul în societatea tehnologiei informaționale de astăzi, insistându‑se pe o pregătire care să favorizeze accesul la utilizarea serviciilor digitale.

Totodată, Ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice a propus un grup de lucru alcătuit din 11 persoane, care să asigure „coordonarea eforturilor și proiectelor privind elaborarea arhitecturii curriculare în învățământul preuniversitar”. Acest grup și‑a manifestat opțiunea nu pentru anumite observații și propuneri, plecând de la variantele propuse de ISE (instituția abilitată să propună planurile‑cadru în învățământul preuniversitar românesc), ci a propus propria variantă de plan‑cadru pentru învățământul preuniversitar. Această variantă reprezintă o schimbare radicală față de ceea ce există în învățământul românesc din prezent. Practic este o schimbare de paradigmă, o nouă viziune și filosofie aplicată în domeniul educațional. Șase membri ai grupului au exprimat programatic noile direcții prin publicarea concluziilor asumate „pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare și a inovării în curricula pentru învățământul preuniversitar”.

Întrucât consider că ar fi o capcană dezvoltarea unei critici tehnice și detaliate a variantei propuse de grupul de lucru, în materialul de față intenționez să prezint succint doar substratul ideologic al noii abordări corelative formării „omului nou” de mâine (inclusiv în trecutul recent am fost familiarizați cu pretențiile de formare a „omului nou” - cetățeanul înregimentat la comandamentele ideologice ale stăpânilor vremelnici).

Din punct de vedere tactic, susținătorii noii abordări, precum și documentele corespunzătoare noilor politici educaționale folosesc excesiv un limbaj tehnicizat, sintagme pretențioase și sonore, menite a impresiona și a intimida pe eventualii opozanți, considerați retrograzi, incapabili să înțeleagă mersul vremurilor și să se alinieze la „minunata lume nouă” (sugestiv descrisă în distopia lui Aldous Huxley). Este surprinzător din punct de vedere logic a critica un sistem de învățământ în termeni duri, considerându‑l anchilozat și ina­daptat la nevoile actuale, atâta vreme cât absolvenți ai acestui sistem au obținut performanțe semnificative în diferite domenii, fiind căutați și valorificați de instituții de prestigiu din lumea întreagă.

 

Au existat multe deficiențe în România, în plan economic, social sau politic, însă putem afirma, fără să ne rușinăm, că am avut parte de un învățământ solid. În condițiile actuale, prin presiunile ideologice existente, orice încercare de înnoire riscă să fie deturnată printr‑un demers care să compromită calitatea sistemului educațional. Bineînțeles, totul este perfectibil (inclusiv învățământul românesc). Sunt multe lucruri care ar putea fi îndreptate. Însă, într‑o manieră manipulatoare, plecându‑se de la anumite situații punctuale, se afirmă verdicte generalizatoare, cu scopul propagandistic de a pregăti opinia publică pentru o schimbare structurală și de perspectivă a învățământului preuniversitar românesc.

În cele ce urmează voi evidenția sumar două coordonate ale sub­stratului ideologic prezent în varianta planului‑cadru pentru învățământul preuniversitar românesc, propusă de grupul de experți. Și anume, este vorba de:

a) disoluția memoriei identității;

b) infantilizarea printr‑o educație asumată ca o rezultantă dintre spiritul antreprenorial și managerial, combinat cu o digitalizare excesivă, având ca finalitate o eficiență de tip tehnocratic.

În concluziile publicate, cei șase experți precizează că „…școala actuală nu răspunde contextului în care ne aflăm: economic, social, tehnologic, geopolitic, informațional, și nici provocărilor cărora trebuie să le facem față: globalizarea piețelor, mobilitatea forței de muncă, digitalizarea activităților, protecția mediului, interacțiunea zilnică cu tehnica înaltă, crizele economice și financiare care se succed periodic etc.”.

Astfel, în varianta de plan propusă apar disciplinele agregat (invocate ca o necesitate, plecând de la transdisciplinaritate - o sintagmă adesea folosită în documentele pedagogiei actuale, fără a fi cunoscute premisele și mizele ei ideologice). Aceste discipline sunt: științele vieții, științele mediului, educație pentru societate, educație pentru sănătate. Dispar discipline consacrate (fizică, chimie, geografie, istorie), matematica este unită cu informatica.

Cea mai revoltătoare modificare din aria curriculară Om și societate o reprezintă înlocuirea Istoriei cu Educație pentru societate (cu o serie de module, evident impregnate de iz ideologic: Educație civică, norme de comportament; Legislație uzuală; Istoria sistemelor economice; Educație financiară; Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și ale copilului; Integrarea în piața muncii; Sensibilitate culturală și toleranță la multiculturalism; Managementul vieții personale și al evoluției în carieră; Competențe anteprenoriale; Selecția și procesarea informației etc.).

Totodată, în aria curriculară Limbă și comunicare se mută accentul de la o formare clasică, în care lectura avea o relevanță deosebită, pe reducerea limbii și literaturii la un instrument digital pragmatic și birocratic, menit să‑l pregătească pe absolvent pentru a deveni o rotiță perfect integrată într‑un sistem tot mai impersonal, având ca scop absolut eficiența de tip tehnocratic.

Experții consemnează: „Lectura este o chestiune de opțiune personală. Fiecare elev alege să citească ce‑l interesează, ce‑l pasionează, ce răspunde structurii personalității sale… înțelegerea și explicare unor texte, literare și nonliterare, trebuie să fie preocuparea de bază a curriculei de la această disciplină. De asemenea, redactarea unor documente oficiale, cereri, CV‑uri, scrisori de intenție, memorii de activitate și multe altele. Toate acestea sunt infinit mai importante decât cunoașterea unui număr impresionant de lucrări din istoria literaturii române”. Eliminarea limbii latine (o prezență care indică un anumit tip de identitate culturală și istorică) contribuie la completarea unei abordări prin care se încearcă resetarea memoriei elevului (pentru a folosi un limbaj informatic, agreat de experți).

Ceea ce mi se pare de o gravitate deosebită nu ține doar de încercarea de a dilua sau de a deforma o anumită identitate structurată prin limbă, istorie, cultură și tradiție, ci cu mult mai profund se pregătește disoluția memoriei unei identități specifice. Viața nu doar că trebuie înlocuită cu surogate ideologice, ci devine incomodă inclusiv memoria unei anumite vieți, memoria unei identități specifice întrupate în existența concretă a unui neam de‑a lungul vremii. Repere educaționale care au constituit realități de referință, promovate atât în cadrul familiei, cât și al școlii în interiorul unei tradiții vii structurate prin identitate și valori sunt contestate și substituite de ficțiuni ideologice. Conștiința continuității cu cei dinaintea noastră, cu cei adormiți din neamul nostru, cu cei care au crezut și au trăit conform unei anumite credințe pe acest pământ, marcat concret de coordonate istorice și geografice, amintirea unei existențe trăite prin bucuria vieții și comuniunea personală sunt realități de care ar trebui să ne debarasăm cu jenă pentru a ne integra în insignifiantul unei societăți structurate prin globalizarea nimicului (în expresia sociologului american George Ritzer).

Sunt mai multe cazuri de părinți care, plecați din România și realizați în mod deosebit din punct de vedere profesional și social în străinătate, din cauza „binefacerilor” unui sistem de învățământ bazat pe aceleași principii și obiective, preconizate de grupul experților, s‑au întors în țară pentru a‑și educa aici copiii, renunțând la pozițiile deosebite din străinătate. Mircea Platon, într‑o analiză lucidă și percutantă, dezvoltă în articolul publicat în Cotidianul și intitulat Tactica sistemului de învățământ pârjolit mărturisește în acest sens: „Datorită copiilor mei - născuți în SUA și Canada, unde au și mers la școală atunci când nu am făcut cu ei homeschooling -, am putut să cunosc din interior un sistem de învățământ public dezastruos, care produce analfabeți pe bandă rulantă, din care a dispărut și cea mai vagă amintire a educației adevărate. Pe de altă parte, predând Istoria mai bine de un deceniu în diferite universități nord‑americane... am văzut, ani de zile, inteligențe native stâlcite de un sistem de învățământ croit după principiul că e posibil ca un elev să se exprime pe sine înainte de a învăța ceva, înainte de a i se oferi niște puncte cardinale și mai apoi o hartă tridimensională a lumii, pe longitudinea tradiției culturale și pe latitudinea științelor. Un sistem care neglijează sau disprețuiește valorile perene, care nu încurajează familiaritatea cu sistemele axiologice stabile, cu performanțele, nu creează altceva decât consumatori tâmpi și mărunți birocrați corporați...”

Disoluția memoriei identității ca program educațional în mod brutal evidențiată prin eliminarea Istoriei românilor, dar nu numai, maschează punctul de cotitură prin care să ne desprindem de trecutul nostru care este perceput ca un balast în integrarea eficientă la societatea de consum de astăzi. Rezumarea reducționistă la prezentarea și înțelegerea Istoriei într‑o manieră birocratică prin evidențierea de tip statistic a unor date și nume exprimă o interpretare tendențioasă a semnificației disciplinei Istorie.

Închei evidențierea coordonatei ideologice referitoare la disoluția memoriei identitare cu aprecierile academicianului Dinu C. Giurescu care în articolul său, intitulat Pe cine supără Istoria românilor?, afirmă: „În zilele noastre a‑ți iubi țara este aproape un delict! Cu cât uiți mai repede și mai ireversibil trecutul care‑ți aparține, cu atât mai ușor îți pierzi identitatea. Cine vrea să devenim ca popor o masă informă, cenușie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de a șterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariția noastră ca neam. Asta vrem?”

Dincolo de reperele fundamentale în domeniul formării și al edificării pentru viață, educația autentică are vocația cultivării și dezvoltării unei gândiri vii, a unei reflecții critice prin care să fie depășită o atitudine de conformism pasiv și de autosuficiență. Digitalizarea excesivă în domeniul educației nu conduce doar la diminuarea unor abilități practice, la reducerea vitezei de reacție în fața unor situații de viață imprevizibile, ci și la o lene a minții, la inhibarea unor procese neuronale menite să stimuleze creativitatea și gândirea inovativă. Mai multe cercetări din aria neuroștiințelor au demonstrat această situație mai ales în cazul copiilor și adolescenților.

Planul‑cadru propus de experți este elaborat într‑o perspectivă în care spiritul antreprenorial și managerial este asociat cu tendințe pronunțate înspre digitalizare. Astfel, în documentul referitor la concluziile grupului de experți, profilul absolventului de gimnaziu, printre altele, vizează următoarele com­petențe: „...să posede cunoș­tințe tehnologice suficiente pentru utilizarea aparaturii din spațiul casnic și abilități practice suficiente pentru viața de zi cu zi; să utilizeze calculatorul și internetul pentru activități curente; să posede abilități de selectare și procesare a informației; să cunoască regulile de conviețuire socială și democratică; să cunoască aspecte juridice, financiare, economice esențiale; să aibă capacitatea să‑și managerieze propria carieră profesională și socială; să posede abilități de construc­ție a unui proiect, sub aspect financiar, al resurselor umane și materiale, al profitabilității; să fie tolerant la multiculturalitate; să aibă capacitatea de a‑și schimba domeniul de activitate de câteva ori pe parcursul vieții active”.

Se poate observa o abundență de parametri economici, financiari, o linie programatică în orientarea elevilor către aspirații circumcise eficienței și profitului. Viața unui copil este transformată într‑o carieră profesională care trebuie managerizată, elevul trebuind să dezvolte un proiect sub aspect financiar, având ca țintă profitul. Bucuriile simple ale vieții sunt substituite de tiparele unei gândiri birocratice pentru care eficiența este realitatea ultimă. În această perspectivă a fi înseamnă a face ceva eficient. Eficiența de tip tehnocratic specifică sistemului tehnologic impersonal îl reduce pe om la un sclav specializat, secvențializat în el însuși și integrat în fluxul tehnologic al rețelei informatizate.

Acest tip de educație prin care viața unui copil este asimilată cu o carieră și unde școala devine un spațiu de prelungire a divertismentului, unde atractivitatea este înțeleasă ca o capacitate de a transforma totul în joc și spectacol, conduce la infantilizare. În condițiile în care educația renunță la o atitudine de a identifica și de a cultiva adevăratele vocații ale elevilor, la un demers de întindere (nu de destindere și relaxare totală) a minții, de încurajare a dăruirii pentru ceea ce se învață, viitorii absolvenți vor fi reduși la o masă informă, ușor de manevrat și incapabili să dezvolte o gândire și o atitudine pro‑activă. Vor fi obișnuiți doar la reacții pasive, acțiuni reactive și o atitudine perfect conformistă.

Mircea Platon arată că „...toată această combinație de pragmatism financiar și joc/distracție nu duce decât la consumerism civic. Un sistem de educație nu poate exista fără structură, fără disciplina pe care o antrenează niște obiecte de studiu bine definite. Răciturile pedagogice - bucățile de matematică în gelatină de silicon informatizat - și ghiveciurile în care o istorie dezosată e tocată mărunt și amestecată cu barabulele ideologice curente nu vor da naștere la cetățeni responsabili, ci la sclavi dezorientați, învățați să gândească în clișeele stăpânilor zilei. Digitalizarea curriculei nu va face decât să‑i arunce pe copii și mai mult în direcția noianului de informații și de impulsuri care le macină capacitatea de concentrare și le tocesc discernământul. Omul liber nu se naște la capătul unui terminal de calculator. Și nici nu se naște ignorându‑și istoria - literară, socială, culturală, politică, diplomatică, economică. Doar sclavii nu își cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini”.

În concluzie, cred că propunerea planului‑cadru pentru învăță­mântul preuniversitar din partea grupului de experți reprezintă o ruptură radicală față de ceea ce există în sistemul educațional românesc, o schimbare brutală de paradigmă și ar fi o mare deturnare ca dezbaterea să se focalizeze pe amendarea sau „ameliorarea” respectivei variante. Sunt convins că o educație autentică nu se poate face prin impunerea unor documente (oricât de importante ar fi acestea) în cadrul unor politici educaționale. O educație veritabilă pleacă de la oameni. Este esențial să investim în oameni, nu în proiecte aliniate la agende ideologice. A investi în profesori nu înseamnă doar aspectul financiar, ci ține și de un proces deloc facil în societatea de consum de astăzi, de a restaura ceea ce ține de demnitatea specifică a profesorului. Fiecare dintre noi, cei care ne‑am format în școlile unui sistem de învățământ contestat astăzi, să ne amintim de acei profesori care prin slujirea lor jertfelnică și‑au asumat cu dăruire vocația, schimbându‑ne, uneori semnificativ, destinele în viață.