Imaginați-vă o sală de clasă cu tavanul înalt și catedră impozantă, dominată de figura severă a unui bărbat îmbrăcat oficial. Rânduri-rânduri de bănci masive din lemn pline de tineri adolescenți în cămăși scrobite și cravate bleumarin, preocupați. În fața lor, tabla neagră și de ea stau agățate două hărți scorojite, iar pe perete chipul înrămat al regelui. Deasupra regelui, sus, o cruce.
 
Parchetul miroase a ceară și scârțâie în liniștea deplină, atunci când ghetuțele elevului calcă apăsat. Micuțul iese în fața clasei și începe să vorbească, la început șovăitor, apoi tot mai sigur pe el. Din când în când este întrerupt de profesor. Mai vrea să știe ceva, îl mai poartă puțin cu sute de ani în urmă și îl întreabă atent, scutură din cap sau încuviințează. Ochii umezi ai copilului evită privirea domnului. Fugar, vede un chip de coleg ce-i transmite o ușoară încurajare. Un altul îi zâmbește disprețuitor. 

Ascultarea se termină. Ghetuțele bocănesc repezit, iar micuțul se retrage în interiorul băncii. Acum domnul se ridică. Îi anunță grav că azi vor vorbi despre căderea Constantinopolului. Timbrul vocii sale domină sala cu acustică bună. Ca într-o simfonie de Haydn, profesorul trece de la andante la un tempo rapid. Capacitatea sa intelectuală și artistică creează imagini vizibile pentru tineri doar cu ochii minții. Le vorbește cu patos despre orașul muribund care nu vrea să se predea, despre sacrificiu, onoare, despre eroi și despre credință. Ultimul împărat moare pe zidurile orașului său, iar vibrația din vocea domnului transmite nu doar informație, dar și emoție, sentiment. 

Sunetul clopoțelului răsună straniu și domnul tace. Ridică încet catalogul de pe catedră, în timp ce tinerii iau poziție de drepți. Salută și pleacă. Încet, încet, vioiciunea revine în sală. Urmează ora de latină și recitarea Odelor lui Horațiu.

Atunci....

Autoritatea: își avea sursa în ordinea imuabilă a creației divine. Altarul și Tronul erau expresia ordinii divine în plan mundan (fiece sală de clasă era patronată de icoană / crucifix și de tabloul regelui). 

Spațiul școlii era spațiul Autorității. Nesocotirea regulilor instituite de Autoritate conducea la expulzarea din școală. 
În centrul școlii era personalitatea Profesorului. Investit cu autoritate, precum un monarh în palat, profesorul era asemenea unui Atlas fiindcă era profesor și acasă (da, pe portița casei sale scria Familia profesor...). Morala austeră, loialitatea față de patrie, păstrarea convențiilor, munca și credința erau valorile instituite prin tradiție și de la care un profesor nu putea abjura. Fiecare lecție presupunea efort afectiv și intelectual, dăruire și seriozitate. Era apostolul laic, care-l dubla în viața patriarhală pe preot.

Primul război mondial și-a avut un larg contingent de dacăli - eroi.

Canonul....

Autoritatea persoanei se împletea cu autoritatea învățăturilor pe care le predica. Valorile instituite în sala de clasă și în societate erau susținute prin conținutul programelor școlare. Clasicismul greco-roman, creștinismul și marile opere umaniste constituiau creuzetul din care s-au constituit culturile naționale prin școală.. 

"Urmașilor mei Văcărești!
Las vouă moștenire:
Creșterea limbei românești
Și-a patriei cinstire."

Testamentul lui Ienăchiță Văcărescu constituie principiul școlii românești moderne. Iar clasicii literaturii române, în primul rând Mihai Eminescu, creatorul limbii, sunt scriitori canonici, tot așa cum școala de istorie națională (Nicolae Iorga și ceilalți) este superioară noii școli istorice numai și prin faptul că ultima, fiind antiidentitară, își distruge propriul obiect de studiu. 

Într-o lucrare celebră din 1994 (Canonul Occidental), Harold Bloom, exasperat de multiculturalismul epocii haotice, realiza o listă de autori care au stat la baza culturii occidentale, dar care și înseamnă, totodată, cultura occidentală, cu mărturisirea tristă că Acum memoria este speranță, chiar dacă speranța s-a diminuat. 

Astăzi....

Imaginați-vă acum o cancelarie într-un sfârșit ploios de noiembrie, la prima ninsoare sau atunci când înfloresc brândușele sau la sfârșitul anului și sunt multe cutii de bomboane. Auziți discuțiile care răzbat? Cele mai multe ating măririle de salarii, câteva pomenesc cu acreală de zgomotele de pe culoare sau, în colțul din stânga două doamne corpolente strâng hârtii de prin dulapuri vechi și le îngrămădesc în dosare colorate privind impaciente la ceasurile de mână, aproape nelipsite.
 
Lângă pervaz se constată o adevărată contracție de forțe, acolo se adună itemii pentru testul care trebuie dat la clasa a VII-a. Se presupune că este vorba despre o materie umanistă, iar zecimalele nu ies cum trebuie. Nervos, profesorul coordonator schimbă baremul, schimbă cerința, schimbă tot. E prea dificil pentru micuți.  Întrebarea suna parcă în ce secol a căzut Constantinopolul? Și avea 1,75 puncte.După schimbare, vedem îngroșată o altă interogație: Este adevărat că a căzut Constantinopolul? 2,75 puncte. Poate așa nu vor mai fi reclamații, poate vor reuși măcar jumătate din elevi să răspundă. 

Liderul de sindicat vine cu o foaie pe care așteaptă semnături pentru greva generală, declanșată, firește, pentru că nu se respectă promisiunile materiale ale guvernanților, făcute în campania electorală. Xeroxul înghite hârtii albe și mestecă încet și trist cu zgomot de fond, se aude o solicitare de persoane care să intre într-un proiect despre violența în familie iar o lovitură cu piciorul în ușa cancelariei amintește cadrelor că nu sunt singure și că de cealaltă parte a ușii sunt copiii. Pentru mulți dintre profesori, teroarea lor zilnică. Timpul nu mai are răbdare. Prin ușa întredeschisă un puști costumat în vampir anunță hazos că au venit cărțile comandate de profesorul de română pentru Clubul de lectură. Una după alta, pe ușă se strecoară printre tocurile mirosind a prenandez volume atractive: Crăciunozaurul, Insula roboților, Dosarul unei vacanțe de groază și nelipsitul Harry Potter, volumul al IV-lea. Ploaia s-a oprit. Soarele timid face cu ochiul privind ghiduș către curcubeul care se răsfiră nerușinat peste o nouă zi de școală. 

Acum îndreptați-vă atenția către colțul opus, asta dacă ați fost destul de dibaci pentru a rupe scena contemporană în două, așa precum fac buletinele de știri cu ecranul televizorului. Aveți șansa unică de a admira în toată splendoarea sa o altfel de școală, Școala altfel. Mai precis, Excursia. 

Având rolul de a-i face pe micii devoratori să se distreze spontan, scoși din spațiul plictisitor pe care l-ați admirat până de curând, ea reprezintă în mod cert o chintesență a fiecărui element al educației, azi. Iată-l pe profesor. Încet, temător, el încearcă să explice câte ceva micuților despre izvorul cultural din fața lor. Își face, deci, numărul educativ. Nimeni nu îl ascultă, desigur, așa cum nici la școală nu îl ascultă, numai că acolo, la școală, funcționează, încă, elementul coerciției, catalogul, la nevoie ajutorul directorilor, administratorului, femeilor de serviciu(știți doar, unde-s mulți puterea crește) sau autoritatea pereților clădirii, totul desfășurat sub analiza psihologului. În aer liber elevii se zbenguie, își spun intimități, aruncă în aer vulgarități pentru recunoaștere precum niște vietăți care-și marchează teritoriul, bravi urmași ai Bunului sălbatic al lui Rousseau ori, pur și simplu butonează telefoanele. 

Bietul dascăl, atunci când a făcut foile pentru drum, foi care din nefericire scapă privitorului obiectiv al scenei din pricina volumului enorm al materialului ce ar întuneca perspectiva dacă ar fi dispus vederii, a enunțat pompos pentru bravul responsabil educativ obiectivele și desfășurarea activității. Unii insistă și se amăgesc că vorbesc măcar câtorva (dintre cei tăcuți, din păcate, există marginalii care nu sunt primiți în grupul central și aceștia par cuminți în ochii unui observator). Al nostru prototip cedează și începe să râdă complice cu elevii (nouă ni se pare un rictus nervos dar poate ne înșelăm, e omenește) enunțând ironii și încercând să le devină simpatic liderilor de grup. Se și ține cu doi de după gât imaginând un Zorba autohton.

Nu e deloc singular, el este, măcar, un actor prost care încearcă să supraviețuiască intemperiilor, dar nu are pretenții. Se zice că prin tabere mulți dascăli moraliști și verticali în spațiul public oficial se adaptează acelorași vremuri și îi tolerează pe elevii liceeni să fumeze la masă cu ei, să ingereze ceva alcool, așa, ca în vacanță. Profesorul devine brusc simpatic, ironiile față de el scad în intensitate, iar vizitele educative devin relaxante pentru toată lumea fiindcă nu îi mai urmărește nicio fantomă din debaraua clasicismului și a valorii. Dascălul privește drept înainte constatând satisfăcut calitatea actului său educativ fiindcă, așa cum a fost învățat la ședințele metodice lunare, trebuie să creeze armonie între elementele procesului educativ. 

Și totuși, cum am ajuns aici atât de repede? 
 
(va urma)