ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Clasicismul, s-o spunem fără altă introducere, reprezintă astăzi pentru noi, și a reprezentat întotdeauna, forțele opresiunii. Clasicismul este corespondentul intelectual al tiraniei politice. Așa a fost în lumea antică și în cea medievală ; el a fost reînviat pentru a exprima dictaturile Renașterii și a devenit credoul oficial al capitalismului. (Herbert Read) (1) 

Încercam în materialul de săptămâna trecută să surprind două tablouri: unul al școlii clasice, altul al celei contemporane. Deosebirea esențială consta în modul cum ne raportam la autoritate, autoritate atât a instituției școlare cât și a canonului clasic pe care aceasta o transmitea.
Dar de când a devenit autoritatea indezirabilă, cu întregul ei ansamblu de reprezentări simbolice, mecanisme de ordonare și valori clasice? 

Răspunsul este mult mai simplu decât vă imaginați: din momentul în care segmente largi din cultura occidentală a ultimelor două-trei generații au re-definit clasicismul ca fiind fascism.

Deseori, mai cu seamă în ultima perioadă, ne confruntăm cu acuzația teribilă de fascism. Bizar este faptul că sunt etichetate astfel opinii, atitudini, acțiuni cu mult anterioare unei anumite ideologii interbelice. Să luăm bunăoară naționalismul. Tot secolul XIX este impregnat de naționalism, pe care nu l-au inventat și care nici nu s-a sfârșit odată cu regimurile totalitare de acum 80 de ani. Giuseppe Verdi, de exemplu era un naționalist. Dar și Nicolae Bălcescu. Sunt ei fasciști avant la lettre? 

Dar nu doar naționalismul, și asociațiile care apără copii nenăscuți sunt acuzate de fascism (împotriva oricărei evidențe istorice, câtă vreme fasciștii au aplicat eugenia, deseori!). De asemenea, chiar conștiința religioasă a devenit un indicator al fascismului.

Care este sursa intelectuală a acestor opinii și prin ce mijloace asaltează ele școlile noastre?

Există în societatea noastră actuală o tendință, moștenire a epocii comuniste, care ne spune să nu contrazicem specialiștii. Exponenți ai științei voioase, aceștia își întemeiază concluziile pe sute de experimente, pe legi imuabile pe care tu, bietul muritor, numai din ignoranță și obscurantism ai putea fi înclinat să le contești.

Cu toate acestea, regulat îi vedem seara târâți pe marile ecrane și intrați în gura deontologilor chiar și pe specialiști. Gogeamite profesorul universitar, medic cu carieră în spate îl vedem umilit că a luat o șpagă sau a fluierat în biserica corectitudinii politice, precum profesorul Dănăilă. 

Există, însă, o categorie de specialiști pe care nu o să-i vedeți niciodată supuși oprobriului public. Deseori sunt invitați la televiziunile noastre unde părerile lor nu pot fi combătute chiar și atunci când se exprimă în materii delicate precum despre nestatornica inimă sau despre hăurile abisale ale sufletului omenesc. Aceștia sunt psihologii, vacile sfinte din ograda școlii noastre, komisarii corectitudinii politice. 

Pe vremuri exista un personaj a cărui funcție era una specială, care nu avea de-a face cu câmpul muncii. Acesta era activistul politic, pândarul oficial al respectării ideologiei Partidului. Astăzi partidul s-a evaporat dar, din păcate, ideologia a rămas iar pândarii s-au înmulțit. Autoritatea lor este una subtilă și nu directă ca cea clasică, și de necontestat tocmai de aceea: păzitori ai sufletelor noastre, ei veghează asupra bunului mers al școlii. Nelipsiți în comisii, chemați mereu să ne spună cum să ne comportăm cu elevii, să îmblânzească furiile adolescentine, psihologii sunt neîndoielnic conștiințele noastre superioare. Ei se achită mereu exemplar de misiunile încredințate. Nu am auzit până acum de un malpraxis la un psiholog. Chiar dacă de la an la an știm că violența crește în școală, că profesorii sunt tot mai stresați iar elevii tot  mai nemulțumiți și triști...

Dar de când au intrat psihologii în școala clasică? Pentru a răspunde la întrebare va trebui să ne întoarcem în trecut spre a descoperi legăturile originare care s-au format între psihologi și marxism și necesitatea pătrunderii primilor în școală în scopul combaterii fascismului. 

Inițial doar în teoria și practica unor grupări intelectuale marxiste germane din perioada interbelică s-a încercat a se găsi originile intelectuale ale fascismului în cultura clasică.

În 1923, George Lukacs și alți intelectuali marxiști afiliați Partidului Comunist German, de formație psiho-sociologi, au fondat Institutul de Cercetări Sociale la Universitatea Frankfurt, din Germania. Institutul, care a devenit cunoscut ca Școala de la Frankfurt, a fost plănuit după Institutul Marx-Engels din Moscova (2).

Disputele între social-democrații germani de sorginte marxistă și extrema dreaptă germană au marcat perioada anilor 20-30 din Germania secolului trecut (3). Atât marxiștii cât și fasciștii denunțau cultura burgheză, percepută ca sursă a fascismului, pentru primii, sau decadentă și condusă de evrei, pentru ceilalți. 

În 1933, când Hitler a venit la putere în Germania, membrii Școlii au luat calea exilului. Cei mai muți au plecat în America. Ideile școlii de la Frankfurt vor cuceri în scurt timp establishmentul american. 

Ce aduceau nou psihologii germani? 

Pentru Erich Fromm, Theodor Adorno, Walter Benjamin, Herbert Marcuse și pentru ceilalți psihologi și filosofi ai Școlii de la Frankfurt, sarcina psihologiei sociale era să înțeleagă procesul creării omului în istorie. Ca pentru orice filosof marxist, și pentru membrii Școlii înțelegerea era doar o etapă. După conștientizare, urma acțiunea marxistă a schimbării lumii.

Erich Fromm, spre deosebire de Siegmund Freud, considera în 1941 că societatea nu are numai un rol represiv, dar are și un rol creativ. Natura omului e un produs cultural, omul ca atare e un produs social(4).

Eliminând concepția creștină a omului - creație a lui Dumnezeu, un om supus ispitelor păcatului dar capabil de mântuire prin Hristos, școala de la Frankfurt considera omul, în buna tradiție marxistă, ca un produs al mediului, dar accentuând rolul decisiv al culturii. Așa se explică de ce omul medieval este diferit de cel renascentist, iar acesta de omul iluminist. Spre deosebire de Freud care accentua rolul instinctelor în definirea personalității și opoziția om – societate, ultima având rol inhibator, pentru Școala de la Frankfurt biologicul este cu totul secundar.
Pentru Herbert Marcuse, la nivelul civilizației moderne, așa cum tatăl primitiv i-a introdus cu forța pe fii sau pe frați sub dominația sa, în psihologia de masă astăzi imaginea și forța statului se perpetuează prin funcții, prin autorități. Dominația a depăsit sfera relațiilor personale și a creat instituțiile. Cu cât instituțiile se dezvoltă ele reprimă și subminează baza civilizației . Tot pentru Marcuse, sentimentul vinovăției joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea civilizației. Religia apare astfel datorită sentimentului vinovăției. Consecința firească: eliberarea omului este necesar a trece prin faza de revoltă și eliberare de sub dominația instituțiilor clasice dominante (Biserică, Școală, Armată).

Definind omul ca produs al culturii unei societăți, Școala de la Frankfurt putea astfel să afirme, în temeiul unei întregi investigații științifice, un verdict teribil: fascismul nu este un accident istoric, el este produsul culturii occidentale. 

Astfel, investigația științifică valida marxismul originar al lui Fromm și al celorlați membri ai Școlii de la Frankfurt în sensul în care cultura occidentală (sau cultura burgheză în limbajul marxist inițial) este un produs nociv al istoriei civilizației umane.

Marxiștii care au cucerit puterea politică în Rusia s-au trezit într-o situație aproape imposibilă: societatea gândea fundamental diferit decât liderii săi. Și atunci, grupul minoritar aflat la putere a trecut la ample operațiuni de teroare psihologică și fizică împotriva tuturor straturilor sociale (5). În viziunea liderilor sovietici, cultura era un produs al societății, al relațiilor sociale (6). Ei sperau că odată cu venirea la putere a proletariatului și sub imperiul noii legislații și a noii administrații, se va naște o nouă cultură, sovietică.

Școala de la Frankfurt a înțeles că nu era suficient a cuceri puterea politică prin revoluție câtă vreme cultura, adică mentalitățile oamenilor subzistă. Este motivul principal al apariției în societatea sovietică a unei culturi paralele (samizdat) și a unei rezistențe pasive. Pentru școala de la Frankfurt, cucerirea puterii politice era ultimul act. 

Primul era cucerirea mass-media și a școlii (7)

Pentru a putea transforma societatea, era imperios necesar pentru psiho-sociologi să cunoască natura umană. Deși îi refuzau caracterul imuabil (ar fi venit în contradicție cu esența teoriei lor, omul-creație a mediului cultural), totuși ei acceptau că natura umană posedă anumite mecanisme și legi inerente pe baza cărora răspunde la stimulii veniți din societate (8). Descoperirea acestor mecanisme ar fi permis apoi să se rețină metodele și mijloacele potrivite pentru a se obține răspunsuri pozitive. Practic, școala de la Frankfurt a pus la punct un vast program de reeducare a societății occidentale în spiritul ideologiei marxiste, cu scopul declarat de a se evita apariția unui regim fascist în viitor.

Nu existența statelor totalitare străine este cea mai serioasă amenințare pentru democrația noastră. Ci faptul că înăuntrul propriilor noastre atitudini personale și înăuntrul propriilor noastre instituții există condițiile care au determinat în țările străine victoria autorității externe, a disciplinei, a uniformității și a dependenței de Conducător. Bătălia se dă, prin urmare, aici – în noi înșine și în instituțiile noastre, afirma John Dewey, marele pedagog american, la rîndul lui cucerit de marxismul cultural.

Nu putem să ne reținem stupoarea în fața evidenței: în anii celui de-al doilea război mondial societățile anglo-saxone erau profund implicate în înfrângerea fascismului, un totalitarism diferit de regimurile democratice ale acestora, milioane de soldați americani și englezi luptau împotriva fascismului cu prețul vieții dar, în tot acest timp, marxiștii refugiați din Germania în S.U.A. pregăteau baza științifică pentru distrugerea culturii occidentale, vinovată de apariția fascismului!

De ce am adus în discuția materialului de față, inevitabil limitat ca expunere, și concepțiile unor gânditori marxiști din anii 40-60 ai secolului trecut?

Motivul este unul cât se poate de serios: viziunea, principiile și metodele noii școli care se implementează azi învățământul din România aparțin în totalitate principiilor școlii de la Frankfurt, astfel cum au fost dezvoltate de științele psihologiei și sociologiei de la sfârșitul sec.XX.

„Nici vorbă c-o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viață plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri și dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să și păcătuiască, știindu-i slabi de înger și bicisnici, și ei, la rândul lor, ne vor iubi ca niște copii pentru că vom fi fost atât de toleranți (...) și că numai din dragoste le îngăduim să păcătuiască, luând asupra noastră pedeapsa ce li se cuvine.” (F.M. Dostoievski, Demonii)

Monologul Marelui Inchizitor, isihastul-psiholog din Frații Karamazov, capodoperă publicată în 1871, dezvăluie șocant de exact nevoia sufletului omenesc de a depăși conflictul interior de conștiință. Denunțând autoritatea Altarului și a Tronului, desființând capelele din școli și, în general din instituții, psihologii au luat locul Bisericii în societate.
 
Fiecare școală dispune azi de un cabinet psihologic, mai important și nelipsit chiar decât cabinetul medical.
Confruntat cu dorința omului de a scăpa de mustrarea conștiinței, preotul, în numele lui Dumnezeu, ierta păcatul și îl îndemna pe păcătos să nu-l mai repete. Practic, îi cerea un EFORT, o schimbare a sa întemeiată pe voință, care să conducă spre Bine (mântuire, potrivit religiei). Fundamental, Omul este chipul lui Dumnezeu și caută Binele. Astfel, în capelele care funcționau lângă instituțiile de învățământ, tinerii mărturiseau confesorilor păcatele inerente naturii umane. Această tensiune a Omului se transmuta din spațiul religios în spațiul educativ. Aici se desfășura urcușul de la ignoranță la cunoaștere, care presupunea efort și, în final, realizare. Tinerii care azi sunt trimiși de diriginți la cabinetul psihologului sunt învățați că ceea ce constituie la ei dezarticulare și contradicție în raport cu societatea este tocmai conștiința păcatului. Îndepărtând din mintea lor ideea păcatului, psihologul îi eliberează, îi împacă cu sine și îi integrează în masa fericită. 

Obiectivul este integrarea socială, iar nu urcușul către desăvârșire. Fericirea înseamnă, spune psihologul, a te accepta așa cum ești și a-ți cunoaște drepturile. Atunci când fiecare om va realiza că e înzestrat cu drepturi, vom ști că nu există nimic moral sau imoral, ci doar să nu atingem libertatea celorlalți. Valorile sunt relative și rezultă din negociere, între persoane libere. 

În consecință, orice act al profesorului de a transmite potrivit școlii clasice valori morale sau sentimente, se lovește, pe de o parte, de libera definire a individului astfel încât Profesorul devine autoritate care oprimă iar în logica aceasta învățământul este echivalentul unei spălări pe creier . De asemenea, orice tentativă de intimitate sau sentiment este sortită eșecului în condițiile în care tinerii sunt educați pentru a-și raționaliza trăirile potrivit piramidei materialiste a lui Maslow (9). 

La istorie este foarte important ca elevul să caute să descopere, să vină din interiorul lui dorința de cunoaștere, dar nu îmi este indiferent la ce rezultat ajunge. Potrivit școlii clasice, elevul trebuie să ajungă la o finalitate, să cunoască istoria așa cum ultimele cercetări și foruri academice o validează prin programele oficiale, sau, în cazul câtorva aleși, să găsească noi sensuri, în perfectă corelație cu logica istorică și cu o argumentare pertinentă. Obiectivul meu în calitate de profesor nu e, deci, doar să îl fac să caute ceva pe elev, să îi dezvolt simțul detectivistic prin problematizări simple sau alambicate, căutarea ca act liber de auto-cunoaștere, ci ca el să învețe istorie. 

Este o diferență mare față de obiectivele școlii noi. Nu există un Adevăr în istorie, spun ei, academia este inutilă, totul ține de bunul plac individual în care contează căutarea iar noi, profesorii, trebuie să le dezvoltăm capacitățile (10).
 
Vă mărturisesc că, atunci când predau o lecție de istorie, încerc de fiecare dată să retrăiesc eu însămi acel moment dintru început, fie că este tragic sau de triumf, și apoi încerc să îl transmit elevilor în virtutea unor narațiuni coerente care includ povestiri orale, texte citite, proiecții, expuneri video. Toată această desfășurare de mijloace impune o anume implicare, trăire sufletească, atât din partea profesorului cât și elevilor cărora li se transmite Cunoaștere, specifică școlii clasice. Când reciți o poezie, de pildă, vrei să transmiți vibrație și la cei care te ascultă. Acest mod de raportare la trecut sau la opera de artă nu permite utilizarea unora dintre metodele propuse de școala nouă. Nu poți face joculețe nostime cu Căderea Constantinopolului, de pildă, fiindcă pierzi esența, copiii nu retrăiesc clipa ci se joacă, pot înțelege eventual evenimentul la nivel rațional dar nicicum nu se pot transpune în acea zi de aprilie a anului 1453 și nu se pot afla pe zidul asediat. Tocmai implicarea afectivă a elevului este azi limitată prin ceea ce se numește școala științifică. 

În ultimii ani am primit sfaturi de la persoane înregimentate în sistemul marxist de gândire sau, pur și simplu, fascinate naiv de acesta, de a îndulci prin povestioare ușurele adevărul istoric. În activitatea mea de profesor, am văzut în atâtea dăți cum elevul este fascinat de măreție, fie că ea înseamnă analiza detaliată, pe text și imagini, a costumului princiar purtat de voievodul din cripta bisericii Sf. Nicolae Domnesc, sacrificiul boierimii moldovenești la Râul Alb și ridicarea bisericii de la Războieni deasupra rămășițelor lor pământești, discutarea unor texte rare privindu-l pe Regele-Soare sau așteptarea trenului regal în care se întorcea în țară, în vara toridă a anului 1938, sufocată de căldură, muribunda regină Maria a României, de către mii de țărani cu găleți cu apă rece în mâini și cu capetele descoperite. Ei nu erau tineri, dar sigur erau foarte liberi și frumoși, după alte canoane decât cele de azi. Pe ei nu-i adusese nicio autoritate manipulatoare pe drum. 

Există o criză a școlii românești azi în măsura în care școala de tip clasic se clatină. 

Profesorul, principalul ei vector, își pierde zilnic din atribute, în societate și în fața clasei. Profesorul nu mai e perceput ca Autoritate (11). Astfel, educația făcută de mass media și în multe familii copiilor se opune întru totul mentalității clasice, conceptul drepturilor copilului fiind una din ideile care demolează școala clasică, strecurându-se între dascăl și elev. Să luăm, de pildă, dreptul elevului la rezistență în fața opresiunii. Opresiune este numită în limbaj marxisto-psihologic încercarea profesorului de a sădi valori și cunoștințe elevului împotriva voinței acestuia. O luăm, de pildă, pe eleva Ana P, o veche cunoștință a mea. Inteligentă, plină de tupeu, leneșă, vicleană și cu o figură mobilă, a trecut ca gâsca prin apă prin școală folosindu-se de capacitățile ei instinctive de a-i manipula pe toți. Anul trecut și-a anunțat colegii că nu mai trece pe la istorie și s-a ținut de cuvânt, nu am mai prins-o la ore. Motivația ei era sinceră și deschisă, așa își câștigase simpatia colegilor ei: „din ambiție nu vreau să vin, să vedem ce mi se întâmplă. Până la urmă tot trec clasa”. Ea știa că politica Școlii este ca elevii să primească media de trecere indiferent de cât știu, indiferent de cât au muncit pe parcursul anului. I se povestiseră presiunile făcute asupra profesorilor îndrăzneți și absurzi care nu voiau să dea cinciul pe degeaba. Și ea stătea la pândă. 
Ana a rămas corigentă pe vară la istorie. În septembrie, la revedere, era rezervată, nu mai avea parcă aceeași obrăznicie. La întrebările puse la examen a răspuns sigură pe ea și a luat nota 9 inclusiv la scris. În timpul verii, Ana mea studiase, citise cu atenție notițele și manualul și învățase toată materia. 

Ideea golului de valori este transpusă deseori in istorioare cu un copil care era plin de elan creativ, dar căruia profesorul (teacher din The Wall, nu?) i-a interzis sa deseneze pe foaia albă ceea ce copilul simțea. Profesorul i-a cerut sa execute ceea ce tradiția considera ca este bine. Și uite așa s-a mai pierdut un geniu care a invățat să facă floricele dupa șablon.

Doar ca realitatea este cu totul diferită. Daca pe un copil il lași sa se joace pe o foaie albă si nu-l inveți nimic, cu siguranță că nu va crea nimic. Brâncuși a crescut in umbra lui Rodin. Apoi geniul a erupt si a creat. Dar inainte de asta a invatat meserie, a sculptat clasic. Fără cunoștinte de bază si informație nu poți crea nimic.

Profesorii înșiși nu își mai înțeleg rostul și rolul, cei mai mulți sunt incapabili să-și asume poziția rezervată de școala modernă, nu de mentori-model ci de psiho-pedagogi atenți la bunăstarea elevului. Ei trebuie să-l ajute pe acesta să se descopere pe sine și să-l integreze în relația cu ceilalți. Și-au pierdut vocația și rolul consacrat și ar trebui să devină o rotiță în mecanismul de integrare a elevului în societate, fără a mai interesa pe cineva valorile pe care le sădesc – se contestă valorile morale fiindcă azi moral e doar ce nu încalcă legea.

Sub masca asa-zisei concepții pedagogice SĂ PUNEM COPILUL IN CENTRU, în fapt mesajul revoluționar ținteste evitarea transmiterii de către profesor a unei tradiții culturale si identitare. Profesorul nu are nimic de transmis personal. El este un slujbaș care trebuie sa lase loc de afirmare elevului. Oare întâmplător în cadrul școlii franceze profesorii nu rămân la o clasă mai mult de un an, și apoi, prin sistemul rotativei se schimbă și continuă cu un alt colectiv de elevi? Binomul care s-ar crea, legătura Profesor-Elev este un aspect de nedorit pentru neo-marxism și, acest lucru se observă în toate mesajele care au împânzit mass-media românescă.

Pentru Școala Psihologilor iubirea cântată de Cervantes sau de Shakespeare este tradusă între zbaterile hormonale de la nivel chimic și afectivitatea necontrolată care nu mai lasă loc afirmării personalității. 
Crizei de conștiință a unei tinere puse în fața unei sarcini nedorite, de pildă,i se dă o soluție cu totul diferită potrivit celor două mentalități descrise, cea  Tradițională și cea Psihologistă. Pentru mentalitatea tradițională, autoritară cum i se spune de către psiholog, ea este responsabilă dacă își asumă nașterea și creșterea copilului. Avortul este crimă! Pentru școala psihologilor, care clamează libertatea, a fi responsabilă înseamnă a fi liberă și a alege ce își dorește. Libertatea alegerii este mai importantă decât orice consecință, iar el, psihologul, o eliberează de orice păcat, potrivit tradiției, convingând-o că totul e doar fiziologie, și că e în regulă ceea ce face. Marele Inchizitor modern este tolerant cu păcatul fiindcă desconsideră tocmai voința omului de a se desăvârși. 

(va urma)
 
Note:
 
Note:

1) Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, București, 1977, pag.477
2) Raymond V. Raehn, Rădăcinile istorice ale Corectitudinii Politice. Sau despre terorismul cultural, traducere de Irina Bazon, 3 februarie 2013 în Rost Online http://www.rostonline.ro/2013/02/radacinile-istorice-ale-corectitudinii-politice/; a se vedea și http://informatiinecesare-crystal.blogspot.ro/2011/11/scoala-de-la-frankfurt-si-tavistock.html
3) A se vedea Ernst Nolte, Războiul civil european. 1917-1945. Național-socialism și bolșevism, ed. Runa, 2005. Analiza lui Ernst Nolte deviază de la linia oficială deoarece explică fascismul  ca reacție la comunism. Practic, Germania interbelică a fost frământată de asaltul comunist început după 1917, ceea ce a condus la radicalizarea dreptei germane și la nașterea fascismului în Europa. Așadar, fascismul nu este un produs la culturii clasice europene ci apare pe fondul radicaliyării societății germane în fața asaltului neîncetat al grupărilor marxiste. Poziția adoptată de istoricul Ernst Nolte l-a costat etichetarea controversatul istoric.
4) Erich Fromm, Frica de libertate, editura Teora, 1998, pag.19
5) Herbert Marcuse, Eros și civilizație, Editura Trei, 2015, pag.94
6) Vezi Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, ed. Univers, 2008; periodic, largi mase de oameni, selectați de obicei după profesii, erau trimise în lagăre în scopul alienării și distrugerii coeziunii sociale; numai astfel se putea perpetua puterea Sovietelor.
7) Charles A. Reich, The Greening of America: „Va avealoc o revoluție. Nu va fi similară revoluțiilor din trecut. Va începe cu individul și cultura, iar schimbarea structurii politice va fi ultimul ei act. Nu va necesita recurgerea la violență pentru a avea sorți de izbândă și nu va putea fi contracarată cu succes prin violență. Aceasta este revoluția NoiiGenerații.” (apud Raymond V. Raehn, Rădăcinile istorice…)
8) Erich Fromm, op. cit. pag.20 
 
9) Profilor, lăsați copiii în pace! - strigă corul din The Wall al lui Pink Floyd (1982), manifest împotriva școlii clasice, descrisă ca o vastă mașinărie de roți dințate ce distruge destine. Soluția: revolta, distrugerea băncilor cu topoare și târnăcoape, ruperea caietelor și, în final, incendierea școlii, un ekpirosis purificator care simbolizează moartea culturii clasice, o nouă incendiere a bibliotecii din Alexandria.
Familia distruge personalitatea tânărului și îi transmite fascismul prin educație:
Nani, nani, puiul mamii, pui,
Orice cosmar ai, mami viatati va da
Spaimele ei, mamiti le va da
Mami te va tine sub aripa sa
Cu gleznele-n lanturi sa canti veiputea
Cu mami, mereu, la caldura vei sta.
Puiul meu, puiul meu, puiul meu,
Un zid sa ti faci mami te va ajuta.
Pink Floyd transpune artistic teoria lui Wilhelm Reich , psiholog al Școlii de la Frankfurt, ilustrată în aceste cuvinte ale sale: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impuslurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialism național… Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și structurile reacționare.”(apud http://www.rostonline.ro/2013/02/radacinile-istorice-ale-corectitudinii-politice/)

10) Publicitateafăcutăinițiativei profesoarei Cristina Tunegaru de a lăsa elevilor libertatea studiului deoarece clasicii nu se mai potrivesc mentalității contemporane face parte din campania anti-canonică din presa românească. Decizia domnișoarei de la catedră este perfect coerentă cu doctrinele marxiste ale noii școli care are ca obiectiv eliminarea clasicismului din școală. Ceea ce pare revolta curajoasă a unui tânăr profesor este, în fapt, o slugarnică aliniere la noile cerințe, cu se exprimă legea educației naționale.