Uneori uit cum îl cheamă, deși figura lui și zâmbetul, mai ales zâmbetul mă urmărește complice aproape la fiecare clasă. E viu și are ochii mari, spune printre dinți bancuri auzite de la unchiul lui și se încruntă când îi pun câte o întrebare neașteptată. Apoi începe să răspundă la ea. Rar, din ce în ce în ce mai repede apoi, cu cât își adună gândurile răzlețite de pauza mare. Se bâlbâie când se grăbește și i se mai vede uneori transpirația de deasupra buzei superioare.

 

Adesea părul i se zburlește și îl apostrofez când își așează în ore șapca pe cap spre a-l cuminți. Câteodată e blond pai, alteori e de castană coaptă. Se hlizește ca un mânz la intervale, are parcă și strungăreață, iar mâinile i se mișcă amețitor de repede în căutarea unui pretext ludic. Uneori i se văd pistruii, iar deunăzi alunița de pe vârful nasului îmi făcea semne discrete. Nu e un geniu dar dă răspunsuri inteligente, nu învață pe rupte, dar strălucește câteodată. E de la pasta de dinți, e de la spontaneitate, asta nu mi-a fost dat să aflu.  

Băiatul din ultima bancă. Șmecherul clasei, prieten cu toți, chiar și vântul îl ajută la lucrări. Mi-e tare drag. Nu știu cum, ieri, în adunarea lărgită a corpului profesoral, a ajuns personajul principal. Dar nu cum vă așteptați, în carne și oase. El, băiatul din ultima bancă, a fost invocat și a primit demn, tot ieri, identitate europeană.

Nu-l mai strigați pe (elevul) Gigel cu niciun apelativ. În niciun caz nu-i spuneți: tu, băiatul din ultima bancă, vino la tablă. Se poate simți discriminat, sună zisele unei somități ISMB citate în lipsă, care deschid, apoteotic, ședința. Îmi amintesc brusc de el. Băiatul din ultima bancă. Corectitudinea politică îi va lua în curând pistruii. Sau, își va pierde banca. Într-o lume aseptică nu există ultima bancă. Sau îi vor lua genul masculin și va fi azi băiat, mâine fetiță și poimâine neutru. Hlizeala i se va transforma în rânjet, iar glumele de la unchiu’ vor suna straniu și nepotrivit în sala goală, fără ultima bancă și fără copii, fiindcă mâine vom uita să râdem spontan și să mai facem, din dragoste și neplanificat de cincinal, copii.

O zi ca oricare alta. Ne privim triști și așteptăm ca sms-ul să confirme fiecăruia în parte și tuturor în același timp, că au intrat banii de salariu pe card. O amânare a zilei de plată ne dă fiori chiar în mijlocul lui Cuptor, darămite azi, când se răcește caloriferul mai peste tot în școală și puloverul devine insuficientă pavăză. Consiliul, ca persoană juridică, se încruntă și el la semnele albe de pe geamuri fiindcă azi se pregătește o schimbare oficială, iar jocul Crăiesei Zăpezii cu flori de gheață pe sticlă devine brusc vulgar și zgomotos pentru tot corpul profesoral. Sttttt! Am venit azi, cadre didactice responsabile, din toate părțile Bucureștilor. Am ajuns greu, gâfâind prin pâcla unui ghețuș răsărit timid dar sticlos între blocuri, pentru a ne informa în comunitatea dascălilor despre noile schimbări ale Marelui Regulament. Mai pe scurt – ROFUIP-ul. El ne este  Părinte și reazăm; fără el s-ar instaura anarhia. Băncile ar rupe-o la fugă. În frig.

Ni se citește, deci, ordinul Ministrului, cu articole și alineate. Băiatul din ultima bancă așteaptă, în acest timp, să i se hotărască soarta, a înțeles din preambul că va fi amintit în hotărârile luate. În temeiul hotărârii Guvernului nr 26/2017, se derulează, încet dar sigur, modificări care re-crează cadrele școlii, ale Școlii românești. Puștiul nu pricepe mare lucru și nici nu îl interesează. Cum să se simtă el dis-cri-mi-nat, ce cuvânt vulgar e ăsta? În bancurile unchiului nu l-a aflat, și nici de la Doamna, deci nu există. 

Nu e om să nu fi scris o poezie și nu e dascăl și român care să nu-și fi drăgălit, ironizat, lăudat, certat elevii, pentru unii din ei copiii lor de la școală. Vorbirea colorată, vie, porecla ce înnegrește subtil dar atât de omenesc o trăsătură a caracterului sau a fizionomiei (recitiți-l pe Sântimbreanu), faptul că cel din rândul patru, banca de la geam poate avea pulover alb-murdar sau biclă ponosită, părul țepos sau limba ascuțită făceau miciile delicii ale vieții de școlar. Sau de profesor. Cine-și închipuie că profesorii nu sunt copii, în bănci, de mai multe ori pe zi și nu râd, lăcrimează ori nu rostesc cu bucurie perle cu dublu înțeles, că nu pricep o poantă și că nu adoră să se dea în leagăn ori să escaladeze toboganul înseamnă că nu au înțeles aproape nimic din...procesul de învățământ. Sau din copilărie. Ne-au luat coronițele și premianții. Pentru că cei slabi erau discriminați. Rostim nota pe șoptite, pentru ca cel cu șapte să nu aibă afectată imaginea. Nu-l lăudăm pe cel calificat la faza municipală a olimpiadei fiindcă s-ar putea ca cel care nu a participat, nu a fost competitiv, să se simtă discriminat. Tăiem cu foarfecele europene, alea fără zimți și fără riscuri portretul liderului clasei. Și...

Participam la o ședință cu părinții la fosta clasă a fetiței mele, și am asistat la o criză de nervi făcută de o mamă dirigintei fiindcă, la alegerea șefului clasei, băiatul ei nu întrunise numărul de voturi și nu a fost ales, copiii preferându-l pe colegul lui. Băiatului i s-a afectat, spunea mama, respectul de sine. De teama reclamațiilor, diriginta, cu un tremur vizibil al mâinilor, a promis că vor fi suspendate orice alegeri, competiții sau concurențe la nivelul clasei. 

Ei știu ce fac! Corectitudinea politică nu poate câștiga decât într-un mediu aseptic. Impurități precum umorul și ironia fină, poanta reușită, porecla care surprinde exact punctul nevralgic al personalității cuiva, entuziasmul sincer exprimat, surâsul candid și adevărul spus răspicat, trimis fără teamă, sunt dușmanii redutabili ai modului de gândire conform. Românii trebuie să se schimbe! Alege schimbarea!

Umorul face parte eroic din gena noastră și a fost mereu scutul românilor în fața ideologiilor serioase și a mașinațiunilor elitei nevăzute și constipate. Teatrul de revistă, Caragiu sau Dem Rădulescu, Bănică seniorul sau Amza, finețea șarpelui strecurat printre lemnele limbajului oficial, ne-au învățat să spunem că se poate. Pe lângă alte dispariții din ființa noastră etnică (a conștiinței naționale, a curajului, a demnității, a loialității față de Frumos) asistam în direct la ștergerea cu buretele corectitudinii politice a umorului. Devenim țepeni, ne e tot mai frică de Cuvânt, ghidușia devine insalubră și riscăm un proces în justiție, proces de lungă durată. Sau, după caz, o înregistrare cu telefonul dacă, spontani, ironizăm o coafură. Am uitat să spunem bancuri fiindcă ne rămâne poanta în gât în timp ce ne uităm în jur speriați să nu fi discriminat vreun minoritar. Nu-i mai zici cu simpatie pui mic, fiindcă simți un cui în stomac la gândul că te reclamă și începi să vizualizezi o foaie cu scris ordonat și aplecat spre dreapta. Al inspectorului de specialitate. Poate ăla micu e mai mic decât și-ar dori să fie și se simte jignit. 

Atenție, însă! Copilul se simte discriminat, se va simți așa și mâine, fiindcă tu, corectule politic, i-ai sădit asta. La ședințele cu părinții, obligată să le citesc mamelor și taților prezenți din Sfântul Regulament, primesc de fiecare dată murmure și sprâncene ridicate. Ce sunt prostiile astea, aud din toate părțile. Li se tot dau chestionare în care sunt obsesiv întrebați ce îi nemulțumește, dacă se simt discriminați copiii, dacă există cadre didactice agresive verbal, dacă le place școala, dacă, dacă, dacă. La toate, dar absolut la toate, părinții, ca și copiii, deși li se promite anonimatul și ar putea să-și reverse frustrările, răspund că este bine. Că este foarte bine! Atunci de ce se repetă chestionarele, oare?

Mircea Sântimbreanu, în superba colecție de schițe Recreația mare, imagina un dialog spumos între două prietene și o soluție ideală aflată la unison. Poate cheia tuturor problemele de imagine ale copiilor noștri, azi. Victorița și Dana se tot ciondăneau în fața unei temei primite de la școală, un examen dificil pentru viitorul prieteniei lor: aveau de lucrat pentru a doua zi un portret al colegei de bancă. După caracterizări sincere și portretizări izbutite, cu lacrimi de ciudă în ochi după ce se priviseră fiecare în oglinda din penița prietenei, cele două au ajuns la un consens. În amândouă caietele, caligrafiat perfect, se afla următorul text: Colega mea este foarte deosebită de mine. Ea are nasul potrivit, gura potrivită, părul și ochii potriviți. Din punct de vedere sufletesc ea este o fată foarte potrivită.