ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Voi, care aveți copii, 
Nu-i lăsați sub gând satanic, 
Sa respire sterp, mecanic, 
Ca si când nici nu ar fi. 
Doborâți himera jos, 
Oameni, reveniți în lume, 
Pe umana noastră culme
Regăsiți pe Făt-Frumos.
(Adrian Păunescu, Făt-Frumos, 1988)

Orice civilizație, cultură, se construiește în jurul unor valori. Binele, Adevărul, Frumosul. Este triada valorilor clasice pe care s-au construit culturile națiunilor din Europa. Moștenirea greco-romană, creștinismul și modernitatea umanistă au configurat reperele, au dat consistență și sens Binelui, care nu se confundă cu binele propriu, Adevărului care transcende simțurile și materialul, Frumosului, care este obiectiv.

Legea și ordinea, simțul măsurii, armonia, echilibrul, încrederea în moștenirea lăsată de înaintași, încrederea că suntem vii, puternici, că mergem pe drumul lăsat de Dumnezeu au dat sens unor culturi particulare, exprimate în limbi diverse, dar toate adăpându-se din moștenirea clasică. 

Generație după generație de români, fii de boieri sau tineri săraci dornici de cunoaștere, au luat calea străinătății pentru a se instrui, s-au angajat în proiecte politice, au crezut din toate puterile lor în idealul ridicării semenilor mai puțin norocoși decât ei din ignoranță și sărăcie, au cunoscut marile școli de medicină, arhitectură, inginerie, mereu cu dorința de a construi în patria lor Binele, de a răspândi Adevărul, de a promova Frumosul. Nu vreau să dezbat aici câtă fericire a adus pe malurile Dâmboviței importul de civilizație din Paris, citiți-l pe Titu Maiorescu. Ceea ce vreau să subliniez este intenția, ce-i anima pe pașoptiști, ce l-a făcut pe Ciprian Porumbescu să își piardă sănătatea într-o temniță austriacă, jertfa de sine ce-l anima pe Mihai Eminescu când fonda Societatea Carpații. 

Erau tineri, frumoși și liberi. Adică erau idealiști. Formarea lor spirituală o datorau școlii clasice. 
Erau așa de adânc pătrunse în sufletele și în concepțiile lor aceste categorii fundamentale, încât nici măcar marxismul oficial al regimurile comuniste din est nu a putut să le elimine. Intra în natura intimă a omenilor de atunci, chiar ideologi comuniști fiind.

Personajul dostoievskian Stepan Trofimovici din Demonii urca pe scena unei serbări publice într-o sală înțesată de agitatori bolșevici cărora le striga sfidător: (...) iar eu declar că Shakespeare și Rafael sunt mai presus de dezrobirea țăranilor, mai presus de naționalitate, mai presus de socialism, mai presus de tânăra generație, mai presus de chimie, mai presus aproape de întreaga umanitate, pentru că ei sunt deja un rod (...) o formă a frumuseții deja atinsă, fără realizarea, fără de existența căreia nici n-aș consimți să trăiesc...(...). Aici e tot misterul, aici e toată istoria! Însăși știința nu va putea dăinui un singur minut fără frumusețe, vă dați voi seama de asta, voi de acolo care râdeți, se va ticăloși degenerând în incultură crasă, nu va fi capabilă să născocească un simplu cui...

Așa se face că nici chiar în Uniunea Sovietică nu s-au abolit noțiunile de Bine, Adevăr și Frumos. Spre exemplu: categoriile universale au continuat să subziste, dar în raport cu noile valori. Binele nu se confundă cu binele propriu, Adevărul este absolut, iar căutarea Frumosului nu a încetat. Răsfoiam reviste școlare, Cutezătorii, ideologia comunistă domină paginile, dar căutând să intre în tiparele clasice ca într-un pat al lui Procust, pe care și comuniștii știau că nu-l puteau înșela. Căutarea Binelui comun, aspirația tinerilor, idealismul vârstei, chiar flancat de steaguri roșii, nu a dispărut o clipă. Frumusețea familiei (copiii ocupă un loc aparte în toate spectacolele vremii, parade, demonstrații, îndoctrinarea se petrecea de la vârste fragede dar modelul esențial nu era abandonat; până și etapele de inițiere – șoim al patriei, pionier, utecist), tânărul erou, cel care-i ajută pe cei slabi (este curajos, altruist, musculos și curat la trup, curat la suflet), autoritatea și respectul față de părul alb al celor în vârstă (de cele mai multe ori un ilegalist în tinerețe, potrivit narațiunii ideologice a vremii), cinstea, respectarea cuvântului dat, respingerea plăcerilor. Ultima virtute comunistă, ca și celelalte de fapt, derivau direct din valorile clasice. Nu este bărbat cel care nu-și poate înfrâna patimile, slăbiciunile care vin din nevoile primare, pantagruelice, bahice, erotice, din tristețe și plictis (akedia în creștinism), din arghirofilie (devenită lăcomie burgheză în narațiunea vremii). Jertfa de sine pentru binele comun este intens promovată de propaganda comunistă. Un bine comun desfigurat de ideea raiului pământesc, al Palatului de cleștar, un bine comun care se obținea prin lupta de clasă, într-o societate care promova ura împotriva unor categorii sociale.

Cine nu a auzit de Veronica? Creație a Elisabetei Bostan, filmul prezintă îndulcit și, cumva, propagandistic, minunile vii de care se bucură un copil orfan. Personajele sunt genial alese și niciunul dintre ele nu a fost întâmplător așezat în scenariu de regizor. Este foarte interesantă figura greierelui, intepretat de charismaticul Pitiș. Dați-mi o chitară devine nu doar un șlagăr ci și un simbol al rezistenței la truda cincinală. Dacă furnica este, de la Topârceanu încoace, minuscula lucrătoare și un pivot simbolic al Pâinii pământești, vagabondul cântăreț, hulit în plan real de regimul comunist utilitarist, primește aici, iată, o imagine simpatică. Nu este de crezut că Elisabeta Bostan a fost vreun moment o dizidentă, iar filmul ar conține mesaje reacționare. Și atunci? La fel ca și în cazul Cenaclului Flacăra, și în cinematografie s-au permis breșe înspre suflet. Fără a fi creștină, spiritualitatea epocii a încercat, pe alocuri, să dea Omului dreptul nescris la Frumusețe. Poate nu întâmplător, una din cele mai curate și iubite poezii cântate oficial a fost Făt-Frumosul lui Mircea Vintilă. 

Liudmila Ulitkaia descrie în Imago un profesor, personaj de colecție, care deschisese unui grup semnificativ de tineri portița spre Poezia Mare în plină epocă stalinistă. Astăzi, la noi, acest lucru ar fi imposibil. Din multe motive. Fiindcă astăzi materialismul din învățământ a atins cote de neimaginat ieri, fiindcă tinerilor liceeni de azi li se permite cu larghețe să-și aducă partenerul în apartamentul părinților dar o experiență culturală incorectă politic și cu riscuri ar fi inacceptabilă pentru părinți.

Școala românească interbelică știa cât de importantă este vârsta adolescenței și a tinereții pentru formarea personalității umane. Perioada liceului era cea a maximei acumulări, a valorizării timpului pentru tânărul în formare. Acum se descopereau lecturile decisive pentru viață, acum tânărul cercetaș își cunoștea țara, pe care o parcurgea cu piciorul, iar nu fugitiv, din mașină, acum se alegeau modelele, în primul rând cele vii, prin contactul nemijlocit cu marile personalități formatoare ale vremii.

A Spoonful of sugar helps the medicine go down îi învăța vrăjitoarea modernă Mary Poppins pe contemporani în 1964 iar la patru ani de la apariția filmului programatic izbucnește revoluția împotriva clasicismului. 

Disputele intelectuale occidentale din anii 70 și 80 ai secolului trecut asupra eliminării culturii clasice din educația copiilor și studenților din păcate sunt străine publicului român de azi, deși consecințele ideologizării spațiului cultural le resimțim acut. Allan Bloom, într-o celebră lucrare din 1987, Criza spiritului american, tradusă la noi la editura Humanitas în 2006, istorisește, de exemplu, cazul unui profesor de economie de la catedra Universității Cornell, ținut ostatic 13 ore, împreună cu secretara sa suferindă de inimă, de un grup de activiști de culoare, suib acuzația că evaluează în mod rasist economiile africane. Și-a dat demisia rapid, după incident, câtă vreme studenții au fsot lăudați de conducerea universității și de presă că au adus asemenea probleme în atenția tuturor. Întregul mediul universitar american a fost curățat de elementele incomode care studiau, de exemplu diferențierea sexuală, sau se încăpățânau să studieze în mod obiectiv istoria. Progresismul din campusurile universitare face ca astăzi să nu fie nimic surprinzător că tineri studenți americani flutură steaguri roșii în timp ce demolează statuile generalului Robert E. Lee, parte a memoriei colective americane.

Priveam, întâmplător, o emisiune tv. Invitată, consacrată actriță Maia Morgenstern. Tânăra moderatoare a emisiunii încerca, în buna tradiție a culturii clasice în mediul căreia crescuse, fără să conștientizeze, să juxtapună valoarea indiscutabilă a artei marii actrițe, într-un canon subînțeles și acceptat de telespectatorul cult, producțiilor muzicale grobiene și vulgare ale romilor maneliști, departe de muzica lăutărească a țiganilor de altădată. Reacția marii actrițe este categorică: valoarea ei artistică nu este cu nimic superioară celei a unui manelist. Puțin contrariată, tânăra moderatoare încearcă să situeze atitudinea actriței în zona unei modestii exagerate. Intervine cu aplomb și insistă: manelele nu aparțin culturii, sunt producții de consum ieftin, iar Maia Morgenstern este o valoare culturală a țării noastre. Marea actriță răbufnește: nu există criterii obiective iar coborârea manelei la spațiul subcultural constituie atitudine reacționară, șovină și discriminatorie. Viziunea actriței era anticanonică, împotriva judecății estetice și în favoarea perspectivei ideologice multiculturale. Liszt nu este superior lui Guță, perspectiva omului alb și mediul cultural elitist îi conferă o falsă superioritate primului. 

Despre învățământul românesc de azi și disputa în jurul valorilor clasice, în episodul viitor.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews