ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



În dezbaterile apărute cu ocazia proximului Referendum pentru familie, una dintre teme a fost aceea a relației dintre părinți și copii.

Acuzatorii familiei tradiționale susțin că nu este nevoie ca mama și tatăl să se ocupe direct de creșterea copiilor, pentru că aceștia pot la fel de bine să-i încredințeze „instituțiilor”, precum creșe, grădinițe, etc. Un astfel de mesaj a susținut și jurnalista Ioana Lupea, aici.

Viziunea „minunată” pe care o propun Lupea & co este contrazisă, flagrant, de realitate. O mărturie a unei mămici despre ce a auzit și văzut la o creșă arată suferința pe care o simt copilașii atunci când sunt despărțiți de părinți.

Mămica respectivă a povestit cum copii plângeau ore-n șir, strigând disperați după mama lor. Mărturia este cutremurătoare:
 

„Sunt în a șaptea zi de acomodare cu Ivan la grădiniță. Stau pe jos pe un hol, ca să deranjez cât mai puțin copiii și educatorii. Ivan e în clasă cu colegii lui, două etaje mai sus. N-a mai ieșit să mă caute din a treia zi, e prins cu copiii, cu materialele, cu activitățile lor. Încerc să lucrez cu laptopul urcat pe genunchi, sprijinită de perete.

Doi copii de la grupa mică plâng atât de mult și de tare încât sunt în pragul unei crize de hipoglicemie (eu, sper că nu și ei). Mi se rupe sufletul. Se opresc din plâns doar ca să suspine.

Plâng încontinuu de la ora 9 până după ora 13.30, când plecăm noi. Când ne urcăm în mașină, ei sunt storși de atâta plâns. Dar plâng în continuare.

Spun încontinuu mami, maaami, mami. Nu-i văd, eu stau pe hol, ei sunt în săli, dar aud încercările inutile ale educatorilor și asistenților de a-i consola. Nu vor să mănânce, nu vor să se joace, nu vor la alți copii, nu pot fi amăgiți, amânați, păcăliți. Ei vor la mama lor.

Plâng fără pauză, chiar și când nu mai au voce, atâtea ore. Plâng de frică, de disperare, de dor. Un copil de un an sau de doi ani nu știe că mama o să vină după el mai târziu. Nu ascultă când un străin îi spune c-o să vină ea mami acuș. Nu crede. Lăsat singur printre străini, e disperat, speriat, nu poate face altceva decât s-o cheme pe mami, poate-l aude, poate vine să-l ia”, scrie autoarea pe blogul prințesaurbană.ro.