Să ne înțelegem bine, mie nu mi-a plăcut niciodată matematica. A fost chiar blestemul vieții mele de elev la un liceu de matematică-fizică, Bastilia. Am detestat matematica din momentul zero, de la grădiniță, când eram incapabil să număr scăunelele pe care tovarășa ne punea să le așezăm în semicerc. Cred că nu-mi era clar niciodată pe ce criteriu stabilim care e primul scăunel și asta mă bloca total, iar tovarășa n-avea vreme pentru tăntălăi. Tabla adunării și cea a scăderii au fost dezastre și problema a persistat mulți ani. Cred că de acolo mi se trage faptul că nu știu niciodată câți bani am în buzunar, excepție când rămân fără nimic.Tabla înmulțirii a mers cel mai bine datorită aspectului ei glorios de epopee pe care poți s-o reciți după ce-o înveți pe de rost. La aplicații am redevenit eu însumi. Împărțirile au prelungit tradiția catastrofelor. Pentru ridicatul la putere n-am fost mult timp suficient de puternic. Cât despre extragerea chintesențialei rădăcini pătrate, ce rost are să vorbim.

Prin gimnaziu, profesorii se prinseseră de poantă: eram ca fratele meu. Mie-mi plăceau toate disciplinele, mai puțin matematica. El era exact ca mine, în sensul că-i plăcea matematica, dar detesta restul programei școlare. Am jucat mai mult fotbal rezolvând culegerile lui Gheba și Olivotto decât atingând mingea cu piciorul. Dacă n-ar fi fost sfera de la geometria în spațiu dintr-a VIII-a, cred c-aș fi pierdut reprezentarea mentală a conceptului. Pe atunci am învățat că există două feluri de asceză: postul creștinilor și matematica. Prima e mai ușoară, în sensul că nu mănânci, dar cel puțin poți să te miști. A doua te condamnă la nemișcare pe scaun, la masă, iar dacă înveți prost mănânci note după cum ai învățat.

 Două ore de matematică zilnic pentru media cinci la liceu, rația mea de supraviețuire. Dacă voiam mai mult, trebuia mai mult. Încă două ore pentru sora proastă a matematicii, fizica. Primele două teze la fizică le-am trecut cu brio, am luat 3 la amândouă. Practic, nimeni nu mă concura la titlul de prostul clasei. Greșeam cam ca la grădiniță, văzând lucrurile mai complexe decât sunt. Când am înțeles cum stă treaba, la a treia teză, am luat 9, după care până la sfârșitul liceului nimic n-a putut să fie greu la fizică pentru mine. Noroc că restul materiilor mergeau ca-n brânză, nu-mi amintesc să fi întâmpinat dificultăți majore. Pentru cele mai multe, era suficient să fiu atent la ore și să deschid cărțile în pauză. Când mă săturam de toate, fugeam în biblioteca municipală și descopeream libertatea de a citi ce vreau eu. După o vreme, bibliotecarelor li s-a făcut milă de mine și mi-au deschis fondul secret de carte, colecția unde nu intrai fără acordul scris al Securității. Pe atunci am aflat că există ceva mai odios decât matematica: istoria religiilor, o colecție de nonsensuri inutile, o îngrămădire pretențioasă de prostii care nu servesc decât celor care le-au scris, ca să-și facă "operă”, și neo-moftangiilor care cumpără cărți la metru.

Am început să iubesc matematica târziu de tot, când stabilisem deja c-o urăsc. După mii de ore de studiu, într-o zi am început pur și simplu să văd. Pentru mine matematica s-a născut în ziua în care, înainte de a începe să scriu grăbit pe hârtie, am învățat să stau să mă uit, apoi să caut calea în mintea mea și s-o găsesc fără grabă. Miracolul s-a produs la analiza matematică, ramura unde fără intuiție și ludic nu înaintezi niciun pas. Poți face aritmetică și algebră aplicând algoritmi, va ieși ceva, dar n-ai ce căuta la analiză și geometrie cu becul stins. Mi se deformase prima falangă a degetului mijlociu, osul are și astăzi un lăcaș pentru creion, dar pentru mine se produsese miracolul, a meritat, eram undeva între matematicant și matematician, nici-nici, într-un fald al incertitudinii care mie-mi aducea căldură și confort. Neputându-mă face deștept, matematica m-a făcut cel puțin neprost.

Am încetat să detest matematica în timpul unui turnir cu profesorul meu. Pe atunci erau obligatorii meditațiile pentru bacalaureat făcute la școală, o dată pe săptămână veneam toți și timp de două ceasuri lămuream neclarități. Exista o singură regulă nescrisă: profesorul nu mai predă nimic, aduce eventual probleme, dar numai după ce se lămuresc problemele elevilor. Adesea, singurele lucruri care se făceau erau cele pe care nu le pricepuserăm noi. Pentru mine era firesc, era și regula setată de tata la meditațiile plătite: fecior, îți dau bani, dar nu ca să faci școală în regim de repetenție, la profesor te duci cu ce n-ai înțeles. În ziua în care am încetat să detest matematica m-am dus cu o sumă dintr-o culegere, am scris-o pe tablă, apoi m-am așezat în bancă și am așteptat. N-a știut nimeni cum să facă. Profesorul, un inteligent și-un elegant, a stat jumătate de oră și s-a uitat la tablă, s-au uitat toți, m-am prefăcut și eu că mă uit, după care mi-a zis: "Pentru problema aceasta e nevoie de doi litri de vin. Aplică-i teorema cârpei!”

 L-am detestat pe Ioan Vițalaru până atunci, mi s-a părut normal să fiu consecvent și după, dar nu atunci. Îl uram pentru toate cărțile de literatură pe care le citeam noaptea sub pătură și mi le dădea mama dimineața în cap, dar în ziua aceea, pe care am pregătit-o în toate ceasurile când am căutat probleme irezolvabile în culegeri, nu l-am disprețuit. Am fost brusc solidar cu profesorul în singurul moment când n-a știut ce să spună, cum puteam și pot fi solidar cu toți bucherii pentru care școala e un lung pelerinaj în genunchi. Nu mi-a dat nicio notă, nu m-a felicitat, m-a pus doar să aduc culegerea ca să verifice dacă nu-i vreo eroare intenționată din partea mea, cred că mă credea în stare. O aveam la mine, i-am arătat-o așa cum prezintă un entomolog un gândac nemaivăzut. Trei zile mai târziu, într-o oră obișnuită, ne-a arătat soluția, dar mi-era egal. Rostul acelei sume nu era acela de a fi rezolvată, ci a-mi demonstra mie și celorlalți întâmplător, că am ajuns acolo unde nu fuseseră ei. Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată o mai mare satisfacție ca în clipa aceea în care n-am știut cum să rezolv o problemă.

Mama a vrut să fiu profesor de matematică și probabil c-aș fi devenit dacă n-ar fi vrut ea foarte mult. Argumentul că mai târziu voi da meditații și voi avea mereu frigiderul plin m-a făcut să resping și mai mult nobila știință. Dacă mi-ar fi vorbit despre cunoaștere, m-ar fi mișcat probabil. Oricum, n-am văzut niciodată în matematică mai mult decât un antrenament, o pregătire pentru altceva. Și asta a fost pentru mine, nu mă pot plânge. Când am ajuns la Litere, am intrat ca lupul între oi. Eram praștie în materie de lecturi, le-am făcut atunci, am citit ca apucatul opere complete până când am picat în vreo două rânduri de nu m-am putut desprinde din pat, dar pricepeam tot, și datorez acest lucru matematicii.

 Am urât matematica așa cum poți urâ doar femeia pe care o iubești. Însă un singur lucru nu l-am negat niciodată, nici în momentele în care găseam că singurul lucru frumos în tot studiul acela era caligrafia mea o pe hârtia cu pătrățele: matematica nu m-a mințit niciodată. În toate orele acelea, în toți anii, niciodată n-am avut umbra unui dubiu în ceea ce privește prostia sau valoarea mea. Nu mi s-a întâmplat să studiez fără să se vadă în note, sau să trag chiului fără să dau socoteală. Am pedalat mai mult ca alții, pe măsura inabilităților mele, dar jocul a fost întotdeauna cinstit. Am învățat să prețuiesc efortul și să binecuvântez inspirația. Am prins nesațul studiului, nebunia înaltă care nu m-a părăsit niciodată. Dacă astăzi mi-e foarte clară diferența dintre ceea ce știu și ceea ce nu știu, datorez acest lucru matematicii.

Articol apărut mai întâi pe blogul autorului